Între Frică și Libertate: Povestea Mea cu Vlad

— Unde e cămașa mea albastră? Ai făcut iarăși dezordine, Irina! vocea lui Vlad răsuna ca un tunet în apartamentul nostru mic din cartierul Titan. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurând. Mă uitam la reflexia mea în geamul aburit: ochii mei păreau goi, obrajii trași. În acea dimineață de ianuarie, am simțit pentru prima dată că nu mai pot.

Nu știu când am început să trăiesc cu frica asta. Poate după ce m-am căsătorit cu Vlad, la 24 de ani, când încă mai credeam că dragostea înseamnă să dai totul. La început era atent, mă ținea de mână pe stradă, îmi aducea flori de la colț. Dar încet-încet, a început să controleze tot: cu cine vorbesc, ce port, unde merg. Salariul meu de educatoare intra direct în contul lui. „E mai sigur așa, iubito. Să nu ai tu griji cu banii”, îmi spunea zâmbind.

La început am crezut că mă protejează. Mama îmi spunea mereu: „Bărbatul trebuie să fie stâlpul casei.” Tata nu comenta niciodată când mama îi dădea toți banii de la serviciu. Dar la noi era altfel. Vlad nu mă lăsa să cumpăr nimic fără să-i cer voie. Dacă luam ceva pentru mine – o carte, o eșarfă – se supăra zile întregi.

— De ce ai nevoie de prostiile astea? Nu vezi că avem rate la bancă? spunea el și trântea ușa.

Ani la rând am tăcut. Prietenele mele s-au îndepărtat una câte una. „Nu mai ai timp de noi”, îmi scria Oana pe WhatsApp. Nu aveam voie să ies decât cu Vlad sau cu sora lui, Mihaela, care era mereu de partea lui.

Într-o seară, după ce Vlad a venit beat acasă și a spart un pahar urlând că nu găsește telecomanda, am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns până mi-au amorțit obrajii. Vecina de la trei, doamna Stanciu, m-a văzut și mi-a adus o cană cu ceai.

— Draga mea, nu ești singură. Dacă ai nevoie de ajutor, să știi că sunt aici, mi-a spus ea încet.

Am dat din cap și am zâmbit forțat. Cum să-i spun cuiva că nu mai am niciun ban? Că nu pot pleca pentru că nu am unde? Că mi-e frică să-l înfrunt pe Vlad?

Într-o zi, la școală, colega mea Alina m-a întrebat dacă sunt bine. Aveam un vânăt sub ochi – Vlad mă apucase prea tare de braț cu o seară înainte.

— Irina, dacă ai nevoie să vorbești…

Am izbucnit în plâns în cancelarie. Alina m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Nu e vina ta. Sunt atâtea femei care trec prin asta. Trebuie să ceri ajutor.

Mi-a dat numărul unei psiholoage și mi-a spus să o sun oricând.

În acea noapte, am stat trează până târziu, ascultând respirația grea a lui Vlad. M-am gândit la mama, la tata, la copilăria mea în Bacău, când visam să fiu liberă și fericită. Unde dispăruse fata aceea?

A doua zi am sunat-o pe psiholoagă. Am vorbit aproape o oră despre frică, rușine și neputință. Mi-a spus că primul pas e să recunosc că merit mai mult.

— Irina, tu ai dreptul să fii fericită. Să ai control asupra vieții tale.

Am început să pun bani deoparte pe ascuns: câte 10 lei din fiecare pachet de biscuiți cumpărat „pentru școală”, câte 20 de lei primiți de la părinții copiilor pentru diverse activități. Îi ascundeam într-o cutie veche de pantofi sub pat.

Într-o seară, Vlad a venit acasă mai devreme și m-a prins vorbind la telefon cu Alina.

— Cu cine vorbești? Ce ai de ascuns?

Mi-a smuls telefonul din mână și l-a trântit de perete. Am simțit din nou frica aceea paralizantă. Dar ceva s-a schimbat în mine. Nu am mai plâns. Am stat dreaptă și i-am spus:

— Nu mai pot trăi așa.

A râs disprețuitor:

— Și ce-o să faci? N-ai nimic fără mine!

În noaptea aceea am dormit îmbrăcată, cu geanta pregătită sub pat. Dimineața am plecat devreme la școală și nu m-am mai întors acasă. Am stat două săptămâni la Alina, apoi am găsit o garsonieră mică în Drumul Taberei.

Vlad m-a sunat de zeci de ori, mi-a trimis mesaje pline de amenințări și rugăminți. Mihaela a venit la școală să mă convingă să mă întorc: „Irina, toți bărbații sunt așa! Nu-ți distruge familia pentru niște mofturi!”

Dar eu nu mai eram aceeași Irina speriată. Am mers la poliție și am cerut ordin de protecție. Am început terapia și încet-încet am învățat să trăiesc din nou pentru mine.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mai tresar când aud pași grei pe scară sau când văd un bărbat ridicând vocea pe stradă. Dar acum știu cine sunt și ce merit.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc încă în teroare, crezând că nu au nicio scăpare? Cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge”? Poate povestea mea va da curaj cuiva să facă primul pas spre libertate.