Între dragoste și sacrificiu: Povestea unei mame românce

— De ce vii iar la ora asta, mamă? Nu ți-am spus că nu e nevoie? vocea lui Mihai răsună tăios din spatele ușii, în timp ce eu țineam în mâini sacoșa cu mâncare aburindă. Era șapte dimineața, iar eu, ca de obicei, mă trezisem cu noaptea-n cap să-i pregătesc pui cu legume și plăcinta lui preferată cu mere. Mă uitam la ușă, la mânerul rece, și simțeam cum inima mi se strânge. În spatele lui Mihai, o zăream pe Andreea, nora mea, care nici măcar nu mă privea.

— Am vrut doar să vă aduc ceva proaspăt… poate vă e foame, am spus încet, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Nu avem nevoie. Te rog să pleci. Și data viitoare, sună înainte! a răspuns el, fără să-mi arunce măcar o privire. Ușa s-a închis brusc în fața mea, iar eu am rămas pe palier, cu sacoșa în mână și lacrimile curgându-mi pe obraji.

Nu era prima dată când simțeam că nu mai am loc în viața lui Mihai. Dar astăzi a durut mai tare ca niciodată. Am coborât scările blocului încet, cu pași mici, încercând să-mi adun gândurile. M-am întrebat unde am greșit. De ce copilul pentru care am sacrificat totul mă tratează acum ca pe o povară?

Viața mea s-a învârtit mereu în jurul lui Mihai. L-am născut târziu, după ani de încercări și tratamente dureroase. Când l-am ținut prima dată în brațe, am jurat că nu va duce lipsă de nimic. Eu crescusem fără tată, iar mama mea era mereu prea ocupată sau prea obosită ca să mă asculte. Am vrut să fiu altfel pentru băiatul meu.

Am muncit cot la cot cu soțul meu, Ilie, la fabrica de confecții din oraș. Nu am avut concedii sau vacanțe la mare; tot ce câștigam mergea pe hainele lui Mihai, pe meditații și pe jucării. Îmi amintesc cum îi coseam manual uniforma de școală și cum îi pregăteam pachetul cu sandvișuri calde în fiecare dimineață.

— Tu nu vezi că îl sufoci? mă certa Ilie uneori. Lasă-l să respire, să greșească și singur!

— Nu pot, Ilie! Dacă nu are pe cineva care să-l sprijine, cine o va face? îi răspundeam mereu cu lacrimi în ochi.

Anii au trecut repede. Mihai a intrat la facultate la București și atunci am simțit prima dată golul acela imens în suflet. Îi trimiteam pachete cu mâncare și bani aproape în fiecare săptămână. Îl sunam zilnic să-l întreb dacă a mâncat sau dacă are nevoie de ceva.

Când a cunoscut-o pe Andreea, am încercat să fiu deschisă. Am invitat-o la noi de Crăciun, i-am făcut cadouri și am încercat să o ajut cu orice avea nevoie. Dar ea era mereu distantă, rece. Parcă nu voia să aibă nimic de-a face cu familia noastră.

După nuntă, Mihai s-a schimbat. Nu mai venea acasă la fel de des, iar când venea, părea mereu grăbit sau preocupat. Îmi răspundea la telefon scurt și sec. Dacă încercam să-l vizitez neanunțată, Andreea îmi spunea politicos că sunt ocupați sau că au planuri.

Într-o seară, după ce Mihai nu mi-a răspuns la telefon toată ziua, l-am sunat din nou. Mi-a răspuns Andreea:

— Doamnă Maria, vă rog frumos să nu mai sunați atât de des. Avem și noi nevoie de intimitate.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eu voiam doar să știu dacă e bine copilul meu…

Ilie încerca să mă liniștească:

— Lasă-i în pace, Maria! Au viața lor acum. Trebuie să accepți că nu mai e băiatul tău mic.

Dar cum să accept? Cum să renunț la singurul om pentru care am trăit?

Într-o duminică, am decis să merg la biserică și să aprind o lumânare pentru sănătatea lor. M-am rugat cu lacrimi în ochi:

— Doamne, dă-le liniște și ajută-mă să nu le fiu povară!

Când m-am întors acasă, Ilie mă aștepta cu o privire tristă:

— A sunat Mihai… Zice că vrea să stăm mai departe o vreme. Cică îl sufocăm.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă nu cumva Andreea îi umple capul cu vorbe urâte despre mine. Sau poate chiar eu sunt de vină? Poate că dragostea mea a fost prea mult…

Zilele au trecut greu. M-am apucat de tricotat ca să-mi ocup timpul și gândurile. Dar orice aș fi făcut, tot la Mihai mă gândeam.

Într-o zi, l-am întâlnit întâmplător pe Mihai la piață. Era singur și părea obosit.

— Mamă… îmi pare rău pentru dimineața aceea… Dar Andreea zice că trebuie să fim mai independenți.

— Mihai, eu vreau doar să știu că ești bine… Nu vreau să vă deranjez…

— Știu… Dar trebuie să ne lași spațiu.

Am plecat acasă cu sufletul greu. M-am întrebat dacă e posibil ca dragostea unei mame să devină o povară pentru propriul copil.

Acum stau singură în bucătărie și privesc poza lui Mihai de pe raft. Îmi dau seama că trebuie să-l las să-și trăiască viața lui, chiar dacă asta mă doare nespus.

Oare există o limită pentru sacrificiul unei mame? Când devine dragostea prea mult? Poate cineva să-mi spună cum ar trebui să fie echilibrul între grijă și libertate?