Între dragoste și limite: Povestea unei mame românce

— Nu pot, Ana! Nu pot să-l primesc pe Radu în casa mea! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce fiica mea stătea în prag, cu ochii umezi și mâinile strânse la piept. Era o seară de noiembrie, ploaia bătea în geamuri, iar în bucătărie mirosea a ceai de tei și a neliniște.

Ana nu a spus nimic o clipă. Doar s-a uitat la mine, cu acea privire pe care o avea când era mică și nu înțelegea de ce nu îi cumpăr păpușa dorită. Dar acum era femeie, mamă la rândul ei, iar ochii îi ardeau de supărare și neputință.

— Mama, nu avem unde să mergem. Radu și-a pierdut locul de muncă, chiria ne-a crescut, iar Mara are nevoie de stabilitate. E copil, nu merită să trăiască printre certuri și griji. Te rog…

Am simțit cum mi se strânge inima. Mara, nepoata mea, avea doar cinci ani. O iubeam ca pe ochii din cap. Dar gândul că Radu va călca pragul casei mele, că va sta la masa mea, mă făcea să tremur de furie și frică. Îmi aminteam toate serile când Ana venea plânsă la mine, cu urme de deznădejde pe față. Nu-l puteam ierta pentru felul în care o trata.

— Ana, știi bine că pentru tine și Mara ușile mele sunt mereu deschise. Dar nu pot să-l primesc pe el aici. Nu după tot ce ți-a făcut.

Ana a izbucnit în plâns. S-a prăbușit pe scaunul din bucătărie, iar lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji.

— Mama, nu e atât de rău cum crezi tu… S-a schimbat. A încercat…

Am simțit cum mă cuprinde furia. — S-a schimbat? Atunci de ce vii la mine? De ce nu mergeți la părinții lui?

Ana a tăcut din nou. Știam răspunsul: părinții lui Radu nu voiau să audă de ei. Erau certați de ani buni.

— Nu vreau să te pun într-o situație imposibilă, mama… Dar nu am altă soluție.

Am privit-o lung. Mi-am amintit de toate sacrificiile făcute pentru ea: nopțile nedormite când era bolnavă, anii grei după ce tatăl ei ne-a părăsit, zilele în care am muncit două slujbe ca să-i ofer tot ce avea nevoie. Și acum, când ar fi trebuit să ne bucurăm una de alta, eram despărțite de un bărbat care îi frângea sufletul.

— Ana, nu pot să-l primesc aici. Pentru liniștea mea și a ta. Pentru Mara. Nu vreau ca ea să crească într-o casă unde mama ei suferă.

Ana s-a ridicat brusc.

— Deci mă obligi să aleg între tine și el?

— Nu te oblig la nimic. Dar nici nu pot să mă prefac că totul e bine.

A ieșit din bucătărie fără să mai spună nimic. Am rămas singură, cu ceaiul răcit și inima grea ca plumbul.

În zilele următoare, liniștea casei mele a devenit apăsătoare. Mă uitam la pozele cu Ana mică, la desenele Marei lipite pe frigider și mă întrebam dacă am făcut bine. Oare eram egoistă? Sau doar încercam să-mi protejez copilul și nepoata?

Într-o seară, Ana m-a sunat.

— Mama… Am găsit o garsonieră mică lângă Piața Sudului. Nu e mult, dar e ceva. O să ne descurcăm cumva.

Vocea ei era stinsă.

— Ana…

— Nu te supăra pe mine. Știu că ai vrut doar binele meu. Dar nu pot să-l las pe Radu acum… Mara are nevoie de tatăl ei.

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Să știi că dacă ai nevoie de ceva… orice… eu sunt aici.

— Știu, mama…

A închis repede. Am rămas cu telefonul în mână și lacrimile curgându-mi pe obraji.

Au trecut luni de atunci. Ana vine rar pe la mine, Mara și mai rar. Când vin, e mereu grăbită, parcă îi e teamă să stea prea mult. Radu nu vine niciodată.

Mă uit uneori la ușă și sper că într-o zi Ana va intra zâmbind, cu Mara alergând spre mine și fără nicio umbră pe chip. Dar știu că rănile dintre noi sunt adânci și greu de vindecat.

M-am întrebat adesea: unde se termină dragostea de mamă și unde începe datoria față de tine însăți? Cât poți sacrifica pentru copilul tău fără să te pierzi pe tine? Poate că nu există răspunsuri simple…

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde trageți linia între iertare și protecție?