Între dragoste și limite: Povestea unei mame care trebuie să aleagă

— Nu, Cristina! Nu mai pot! Nu-l mai primesc pe Cristian în casa mea, nici măcar pentru o noapte! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce fiica mea stătea în prag, cu ochii roșii de plâns și cu fetița ei, Mara, strâns lipită de piciorul ei.

Era seară târzie, iar lumina slabă din bucătărie abia reușea să alunge umbrele care se strecurau pe pereți. În aer plutea miros de ceai de tei și de teamă. Cristina nu spunea nimic. Doar își strângea buzele și încerca să-și țină lacrimile în frâu. Mara, la cei șase ani ai ei, nu înțelegea decât că mami e tristă și bunica e supărată.

— Mamă, nu vreau să te pun într-o situație imposibilă… dar nu am unde să mă duc. Dacă nu ne primești, dormim în mașină. Știi cum e Cristian… dacă află că nu l-ai primit, o să se răzbune pe mine.

Mi-am trecut mâna prin păr, încercând să-mi adun gândurile. Îmi simțeam inima ca un pumn strâns. De luni bune, Cristina trăia un coșmar alături de Cristian. La început au fost doar certuri, apoi au apărut țipetele, ușile trântite și, într-o seară, palma aceea care a lăsat urme pe obrazul fiicei mele. Am încercat să intervin, să-i vorbesc lui Cristian, dar m-a privit cu dispreț și mi-a spus că nu e treaba mea.

— Eva, trebuie să alegi: ori ne primești pe toți trei, ori plecăm cu toții! a spus el atunci, cu o voce rece ca gheața.

Dar eu nu mai puteam. Nu mai voiam să-mi văd fiica suferind, nu mai voiam să-mi fie teamă că Mara va crește într-o casă plină de ură și violență. Și totuși… cum puteam să-mi las nepoata pe drumuri? Cum puteam să-i spun Cristinei că nu are voie să-și aducă soțul acasă?

— Cristina, tu și Mara rămâneți aici. Pentru Cristian… nu pot. Nu vreau să-l mai văd în casa asta. Nu după tot ce v-a făcut.

A izbucnit în plâns. M-a îmbrățișat strâns, iar Mara s-a lipit de noi amândouă. Am simțit atunci cât de fragilă e liniștea noastră și cât de ușor se poate destrăma totul.

În zilele următoare, casa mea s-a umplut de tăceri apăsătoare. Cristina stătea mai mult în camera ei, Mara desena fluturi pe foi albe și mă întreba mereu când vine tati acasă. Eu mă prefăceam că gătesc sau spăl vasele doar ca să nu mă gândesc la ce va urma.

Într-o după-amiază, telefonul a sunat insistent. Era Cristian.

— Eva, știu că ești acolo! Dă-mi-o pe Cristina la telefon! a urlat el atât de tare încât am simțit cum îmi tremură mâinile.

— Nu are rost să mai suni aici, Cristian. Cristina are nevoie de liniște. Și Mara la fel.

— O să vă pară rău! a spus el înainte să închidă.

Am stat mult timp cu telefonul în mână, privind spre fereastră. Afară ploua mocnit. M-am întrebat dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am rupt familia Cristinei pentru totdeauna. Dacă nu cumva Mara mă va urî când va crește mare pentru că i-am ținut tatăl departe.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Cristina a venit la mine în bucătărie și s-a așezat la masă.

— Mamă… crezi că am făcut bine? Crezi că o să pot vreodată să-l iert?

Am luat-o de mână și i-am spus:

— Nu știu dacă iertarea e ceea ce ai nevoie acum. Poate ai nevoie doar de timp. Și de liniște.

A dat din cap și a început să plângă din nou. Am stat lângă ea până târziu în noapte, fără să spunem nimic.

Zilele au trecut greu. Cristian a continuat să sune și să trimită mesaje amenințătoare. Am mers împreună la poliție, dar ni s-a spus că fără dovezi clare nu pot face mare lucru. Cristina era tot mai speriată, iar Mara începea să devină anxioasă — se trezea noaptea plângând după tatăl ei.

Într-o dimineață, am găsit un bilet lipit pe poartă: „O să vă iau pe toate trei cu mine dacă nu vă întoarceți acasă!”

Atunci am simțit pentru prima dată frică adevărată. Am început să verific ușile de două ori înainte de culcare și să privesc pe geam la fiecare zgomot ciudat din curte.

Într-o zi, sora mea, Mariana, a venit la noi cu o pungă de mere și cu vorbele ei tăioase:

— Eva, tu chiar vrei să-ți distrugi fata? O femeie trebuie să-și țină familia unită! Ce o să zică lumea? Că ai băgat divorțul în casă!

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Mariana, tu n-ai văzut ce a pățit Cristina! Cum poți să spui așa ceva?

— Toți bărbații mai ridică vocea! Așa e viața! Dar copiii au nevoie de tată!

Am simțit atunci cât de singură sunt în decizia mea. Cât de greu e să fii mamă când toată lumea te judecă după reguli vechi și prejudecăți adânc înrădăcinate.

Cristina a început terapia după câteva luni. Încet-încet a prins curaj să vorbească despre ce a trăit. Mara s-a obișnuit cu noua viață — mergea la grădiniță și își făcuse prieteni noi. Eu am rămas mereu cu teama că într-o zi Cristian va apărea din nou la poartă.

Au trecut doi ani de atunci. Cristina încă locuiește cu mine. Încercăm împreună să construim o viață nouă pentru Mara — una fără frică și fără țipete.

Dar uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare poți fi o mamă bună dacă alegi liniștea în locul familiei „întregi”? Sau sacrificiul meu va fi mereu privit ca o trădare?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină dragostea de mamă și unde începe datoria față de sine?