Între două uși: Povestea Mariei, o mamă care nu-și mai găsește locul

— Nu mai intra peste noi fără să anunți, mamă! a țipat Alina, nora mea, cu vocea tăioasă, în timp ce eu stăteam în pragul ușii, cu o pungă de mere în mână. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam decât să-i aduc ceva proaspăt lui Vlad, băiatul meu, și nepoatei mele, Ilinca. Dar privirea Alinei m-a făcut să mă simt ca un intrus în propria familie.

Am lăsat punga pe masă și am încercat să zâmbesc. — Am trecut doar să văd dacă aveți nevoie de ceva…

— Avem tot ce ne trebuie, mulțumim. Data viitoare sună înainte, te rog, a răspuns Alina, fără să mă privească.

Vlad a ieșit din dormitor, cu ochii obosiți de la muncă. — Mamă, e ok, dar chiar puteai să ne anunți…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am retras încet spre ușă, încercând să nu las lacrimile să-mi curgă pe obraz. Pe drum spre casă, pașii mi se păreau tot mai grei. M-am așezat pe banca din fața blocului și am privit copiii care se jucau în parc. Oare când am ajuns să fiu o povară?

Acasă, pereții erau reci și tăcuți. Mi-am făcut un ceai și am sunat-o pe Ana, fiica mea. — Mamă, sunt la birou, nu pot vorbi acum. Te sun eu mai târziu, bine? Dar „mai târziu” nu venea niciodată.

În fiecare zi încercam să-mi găsesc rostul. Mergeam la piață, făceam prăjituri pentru Ilinca, sperând că poate așa o să mă cheme la ei. Dar Alina găsea mereu motive să nu mă primească: „Ilinca are teme”, „Suntem ocupați”, „Poate altă dată”.

Într-o duminică, am decis să merg la biserică. Poate acolo găsesc alinare. M-am așezat în strană lângă doamna Stancu, care mi-a zâmbit cald. — Ce faci, Maria? Nu te-am mai văzut de mult.

— Nu prea bine… Copiii nu mai au nevoie de mine.

— Așa e la bătrânețe… Dar trebuie să-ți găsești și tu bucuria ta. Nu poți trăi doar pentru ei.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, am primit un mesaj de la Ana: „Mamă, poți să vii mâine să stai cu Matei? Am o ședință importantă.” Am simțit o bucurie scurtă, dar când am ajuns la ea acasă, am găsit-o grăbită și iritată.

— Să nu-i dai dulciuri! Și nu-l lăsa la televizor! Și vezi că are alergie la nuci!

— Stai liniștită, Ana, știu ce are voie…

— Da, dar data trecută i-ai dat biscuiți cu unt de arahide!

Am tăcut și am încercat să nu mă simt inutilă. Când s-a întors acasă, Ana nici nu m-a întrebat cum a fost ziua mea. A luat copilul și s-a retras în dormitor.

În acea noapte am plâns în pernă. Mi-am amintit cum îi legănam când erau mici, cum stăteam nopți întregi lângă ei când aveau febră. Unde s-au dus toate astea?

Zilele au început să semene între ele: liniște apăsătoare, telefoane scurte și rare, vizite grăbite. La piață mă întâlneam cu alte femei de vârsta mea care îmi spuneau aceleași povești: „Nora nu mă suportă”, „Fiica mea n-are timp de mine”, „Nepotul nici nu mă cunoaște”.

Într-o zi, am decis să vorbesc cu Vlad. L-am invitat la mine la cafea.

— Vlad, simt că nu mai am loc în viața voastră…

A oftat și s-a uitat în jos.

— Mamă… Alina e stresată cu serviciul, Ilinca are școală… Știi cum e viața acum.

— Știu… Dar eu? Eu unde mai sunt?

A ridicat din umeri.

— Nu știu ce să-ți spun…

M-am simțit invizibilă. Am început să merg mai des la biserică și la clubul pensionarilor din cartier. Acolo am cunoscut-o pe doamna Lidia, care mi-a spus:

— Maria, trebuie să trăiești și pentru tine! Copiii cresc și uită… Dar tu ai dreptul la fericire.

Am început să pictez icoane cu ea și să mergem împreună la plimbare prin parc. Încet-încet, am simțit că viața mea capătă alt sens.

Dar dorul de copii nu dispare niciodată. Într-o seară de Crăciun, am stat singură la masă cu o felie de cozonac și am ascultat colindele la radio. Am primit un mesaj sec: „Crăciun fericit!”

M-am uitat la bradul micuț din colț și m-am întrebat: Oare cât valorează dragostea unei mame când nimeni nu mai are nevoie de ea? Unde greșim noi, părinții, când tot ce ne dorim e să fim aproape de cei pe care i-am crescut?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb pe voi: Ce ar trebui să facem când familia ne respinge? Cum găsim puterea să mergem mai departe?