Între două uși: Povara unei promisiuni nerespectate

— Nu pot să cred, mamă, nu pot! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei înghesuite. Mirosea a cafea arsă și a nervi întinși la maximum. Soțul meu, Radu, stătea între mine și mama lui, încercând să pară calm, dar îi vedeam maxilarul încordat.

— Silvia, hai să nu ne certăm acum, a încercat el să mă liniștească, dar privirea mea l-a făcut să tacă.

— Nu mă mai pot preface! zece ani am tras la jugul ăsta, zece ani! Am numărat zilele până când vom fi doar noi doi. Și-acum… Acum tu, doamnă Maria, spui că nu mai vrei să te muți? Că te-ai răzgândit? am spus cu vocea spartă.

Soacra mea s-a uitat la mine cu ochii ei mici și reci. — E apartamentul meu la fel de mult ca al vostru. Am pus bani la credit. Nu mă simt bine să plec singură într-o garsonieră. Ce dacă am zis? M-am răzgândit. Aici e casa mea.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am sprijinit de chiuvetă și am încercat să nu plâng. Radu s-a apropiat de mine, dar l-am respins cu un gest scurt.

— Și noi? Noi când mai trăim ca o familie normală? am întrebat printre dinți.

— Silvia, hai să discutăm ca oamenii mari, a spus Radu încet. Mama are dreptate într-un fel… E greu să stea singură la vârsta asta.

— Dar nu așa am stabilit! Nu așa! am țipat. Am făcut compromisuri peste compromisuri. Am acceptat să stăm toți trei într-un apartament de două camere. Am renunțat la intimitate, la liniște, la orice urmă de viață privată. Am plătit ratele împreună, am împărțit totul. Și-acum… când trebuia să fie rândul nostru… iar trebuie să renunț?

Soacra mea a ridicat din umeri și a ieșit din bucătărie fără o vorbă. Ușa s-a trântit încet după ea. Radu s-a uitat la mine neputincios.

— Ce vrei să fac? Să o dau afară?

— Vreau să-ți ții promisiunea! Vreau să fim doar noi doi! Vreau să nu mai simt că trăiesc ca o chiriașă în propria casă!

Am ieșit pe balcon și am privit orașul cenușiu. Blocurile vechi, mașinile parcate haotic, copiii care se jucau printre gunoaie. Mi-am amintit de primele luni după nuntă, când visam la o casă doar a noastră. Atunci părea imposibil — salariile mici, prețurile mari, părinții care ne ajutau cu bani și sfaturi necerute.

Când Maria a propus să luăm împreună un apartament și să împărțim ratele, ni s-a părut singura soluție. Dar nimeni nu ne-a spus cât de greu va fi să trăim sub același acoperiș cu o femeie care nu știe ce e discreția. Maria intra peste noi în dormitor fără să bată la ușă. Îmi critica mâncarea, hainele, felul în care îmi cresc copilul — pe Vlad, băiatul nostru de șapte ani.

— Mamă, de ce ești supărată? m-a întrebat Vlad într-o seară, când încercam să-l adorm.

— Nu sunt supărată pe tine, puiule. Doar că uneori oamenii mari nu se înțeleg.

— Bunica zice că tu nu o vrei aici.

M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. — Nu e adevărat. Doar că fiecare are nevoie de spațiul lui.

În zilele următoare, atmosfera a devenit insuportabilă. Maria făcea tot posibilul să-mi arate că ea e stăpâna casei: schimba ordinea lucrurilor prin bucătărie, îi spunea lui Vlad povești despre cum „mamele bune nu-și lasă copiii singuri”, îi dădea lui Radu de înțeles că eu sunt prea nervoasă și că „nu-i fac bine băiatului”.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am izbucnit:

— Radu, nu mai pot! Ori pleacă ea, ori plec eu!

El a tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Silvia… dacă pleci tu, ce facem cu Vlad? Ce-i spunem copilului?

— Îi spunem adevărul! Că oamenii mari uneori trebuie să facă alegeri grele!

Am început să caut apartamente de închiriat pe ascuns. Salariul meu de profesoară nu-mi permitea prea multe opțiuni. Într-o zi am găsit o garsonieră micuță la periferie. Am mers s-o văd singură; era întunecoasă și rece, dar era doar a mea.

Când i-am spus lui Radu că vreau să mă mut acolo cu Vlad pentru o perioadă, a izbucnit:

— Nu poți să faci asta! Mama e bătrână! Cum s-o las singură?

— Dar pe mine cum mă lași? Cum ne lași pe noi?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile din blocul nostru care trăiesc cu soacrele lor — unele resemnate, altele furioase sau deprimate. M-am gândit la mama mea care mi-a spus mereu: „Nu te sacrifica pentru nimeni dacă nu primești nimic în schimb.”

A doua zi dimineață am făcut bagajele pentru mine și Vlad. Când Maria m-a văzut cu valiza în hol, a început să plângă teatral:

— Uite ce-ai făcut! Îți iei copilul și pleci! O să rămân singură ca un câine!

Radu s-a uitat la mine disperat:

— Silvia… te rog…

— Nu mai pot! Nu mai pot trăi așa!

Am plecat cu Vlad de mână și am simțit pentru prima dată după mulți ani că respir liber. În garsoniera micuță am dormit strâns lipiți unul de altul.

Au trecut câteva luni de atunci. Radu vine des să-l vadă pe Vlad și încearcă să repare lucrurile între noi. Maria încă îl sună zilnic și îi cere ajutor pentru orice fleac.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă sacrificiul meu va fi înțeles sau judecat. Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc viața altcuiva.

Oare câte femei ca mine mai există în România? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Ce ați fi făcut voi în locul meu?