Între două surori și o moștenire: Povara unei alegeri

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! Cum poți să alegi între fetele mele? Irina aproape că țipa, cu ochii înlăcrimați și obrajii aprinși de furie. Mă uitam la ea, simțind cum inima mi se strânge ca într-o menghină. Pe masa din bucătărie, ceaiul se răcise de mult, iar liniștea casei mele bătrânești fusese spulberată de cuvintele grele care pluteau între noi.

— Irina, nu e vorba de a alege… încercam eu să spun, dar vocea mi se pierdea în fața reproșurilor ei. — Nu înțelegi, mamaie, ce simte Ana? Cum crezi că se va simți când va afla că sora ei primește totul?

Mi-am trecut mâna tremurândă peste față. Ana… nepoata mea cea mică. O iubesc, dar nu am reușit niciodată să mă apropii de ea așa cum am făcut-o cu Maria. Poate pentru că Ana a crescut mai mult cu părinții ei, mereu ocupată cu școala, cu prietenii, cu lumea ei digitală. Maria venea la mine în fiecare vacanță, mă ajuta la grădină, asculta poveștile mele despre război și foamete. Între noi s-a creat o legătură pe care nu am putut-o avea cu Ana.

— Mamaie, nu e corect! a izbucnit Irina din nou. — Le-ai făcut să se simtă ca două străine. Și eu… eu mă simt ca și cum nu contez pentru tine.

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Nu era adevărat. Am făcut tot ce am putut pentru fiica mea. Am muncit pe brânci ca să-i dau o viață mai bună decât am avut eu. Dar acum, la bătrânețe, când ar trebui să mă bucur de liniște, mă simt prinsă într-o plasă de vinovăție și neputință.

Maria studiază la Cluj, la Medicină. E fata aceea serioasă, cu ochii verzi și părul prins mereu într-o coadă. Când mi-a spus că vrea să se întoarcă acasă după facultate, am simțit o bucurie pe care nu o mai trăisem de ani buni. Am vrut să-i ofer ceva stabil, un început sigur. Apartamentul meu mic din cartierul vechi ar fi fost perfect pentru ea.

Dar Ana… Ana e altfel. E rebelă, mereu pe drumuri, mereu visătoare. A plecat la București să studieze Artele și rareori mă sună. Când vine acasă, stăm la masă și vorbim despre filme sau despre prietenii ei. Nu știu dacă ar vrea vreodată să locuiască aici.

— Mamaie, nu vezi că faci diferențe? m-a întrebat Irina cu vocea stinsă.

— Poate că da… poate că am greșit… am șoptit eu.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, atingând mobila veche, tablourile cu poze de familie. Amintirile mă copleșeau: Irina copil, alergând prin curte; Maria citindu-mi poezii; Ana râzând zgomotos cu prietenele ei. Fiecare dintre ele era o parte din sufletul meu.

A doua zi am primit un mesaj de la Maria: „Bunico, te iubesc orice ai decide.” Am plâns citind rândurile acelea simple. Dar apoi m-a sunat Ana: „Am auzit ce ai decis. Nu mă miră.” Vocea ei era rece, distantă.

— Ana, te rog… nu e vorba că nu te iubesc…

— Las-o, mamaie. Oricum nu m-am simțit niciodată parte din familia asta.

Cuvintele ei au fost ca un cuțit răsucit în inimă. Ce făcusem greșit? De ce nu reușisem să le țin aproape?

În zilele următoare, Irina a venit tot mai rar pe la mine. Când venea, tăcea sau îmi vorbea sec. Zian, ginerele meu, încerca să medieze:

— Veronica, poate ar trebui să te gândești încă o dată. S-ar putea ca fetele să nu-și mai vorbească niciodată din cauza asta.

Dar ce puteam face? Să împart apartamentul în două? Să-l vând și să le dau bani? Nu era vorba doar de bunuri materiale. Era vorba de dragoste, de recunoaștere, de apartenență.

Într-o seară, Maria a venit la mine fără să anunțe. A găsit ușa deschisă și m-a găsit plângând în bucătărie.

— Bunico… nu merită să suferi atât pentru noi. Eu o iubesc pe Ana și vreau să fim surori toată viața.

— Dar dacă nu va fi așa? Dacă decizia mea vă va despărți?

Maria m-a îmbrățișat strâns:

— Poate că e timpul să vorbim toate trei. Să ne spunem ce avem pe suflet.

Așa am făcut. Într-o duminică după-amiază ne-am adunat toate trei în sufrageria mică. Irina a venit și ea, dar stătea retrasă într-un colț.

— Ana, am greșit față de tine… am spus eu tremurând. Poate că nu te-am cunoscut destul, poate că nu ți-am arătat cât te iubesc.

Ana s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Nu vreau apartamentul tău, mamaie. Vreau doar să știu că sunt importantă pentru tine.

Am izbucnit în plâns și am simțit cum povara începe să se ridice puțin câte puțin.

Nu știu dacă familia noastră va fi vreodată la fel ca înainte. Poate că rănile astea nu se vor vindeca niciodată complet. Dar știu că dragostea nu se poate împărți ca o moștenire și că uneori cele mai grele decizii sunt cele care ne arată cât de mult avem nevoie unii de alții.

Oare există vreo cale prin care să nu rănești pe nimeni atunci când alegi? Sau fiecare alegere lasă în urmă o rană care nu se vede?