Între două lumi: Povestea unei trădări tăcute

— Vlad, ce-i cu extrasul ăsta bancar? De ce ai scos atâția bani luna trecută?

Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci. Stăteam în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, cu lumina galbenă a becului reflectându-se pe gresia veche. Vlad, soțul meu de șapte ani, ridică privirea din telefon și încercă să zâmbească, dar ochii lui evitau ai mei.

— Camelia, nu e ce crezi…

— Atunci ce e? De două luni văd sume mari dispărând din cont. Nu suntem bogați, Vlad! Avem rate la apartament, Andreea are nevoie de bani pentru meditații la matematică, iar tu… tu îmi ascunzi ceva!

A tăcut. Pentru prima dată în toți anii noștri împreună, am simțit că între noi s-a ridicat un zid. Am simțit cum inima mi se strânge, ca și cum cineva ar fi tras brusc de firul invizibil care ne lega.

— E pentru Irina, a spus el încet, aproape șoptit.

Irina. Fosta lui soție. Femeia despre care mi-a spus mereu că nu mai are nicio legătură cu ea, că totul s-a terminat demult. M-am simțit ca și cum aș fi primit o palmă peste față.

— Ce vrei să spui? îi răspund cu voce joasă, dar tăioasă.

— Are un credit vechi. Nu se descurcă. M-a rugat să o ajut… doar până își revine.

— Și tu ai decis să-i plătești ratele fără să-mi spui nimic? Vlad, suntem o familie! Cum poți să faci asta pe ascuns?

A încercat să mă liniștească, dar fiecare cuvânt al lui era ca o altă lovitură. Mi-am amintit de toate serile în care stăteam împreună la masă și vorbeam despre viitorul nostru, despre planurile pentru Andreea, despre vacanța la mare pe care nu ne-o permiteam nici anul acesta. Și el, în tot acest timp, trimitea bani altei femei.

În acea noapte n-am dormit. Am stat pe marginea patului, privind spre tavanul crăpat și încercând să-mi pun ordine în gânduri. M-am întrebat dacă dragostea noastră fusese vreodată reală sau dacă eu am fost mereu doar un pansament pentru rănile lui vechi. Dimineața, când Andreea a venit să mă întrebe dacă poate merge la film cu prietenele ei, am simțit un nod în gât. Cum să-i explic copilului meu că familia noastră se clatină?

În zilele următoare, Vlad a încercat să se poarte normal. Îmi aducea flori, gătea ciorba mea preferată, dar eu nu mai puteam să-l privesc la fel. M-am confesat surorii mele, Mihaela, care m-a ascultat cu răbdare.

— Camelia, trebuie să vorbești deschis cu el. Să-i spui ce simți. Nu poți trăi cu suspiciunea asta.

Dar cum să vorbesc când fiecare discuție se termina cu „Nu e mare lucru” sau „E doar temporar”? Într-o seară, după ce Andreea s-a culcat, am izbucnit:

— Vlad, nu pot să trăiesc așa! Simt că nu mai știu cine ești! Dacă ai ajutat-o o dată, de ce nu mi-ai spus? Ce altceva îmi mai ascunzi?

A oftat adânc și mi-a spus povestea lui Irina: cum a rămas fără serviciu după restructurări, cum banca o suna zilnic și amenința cu executarea silită. Cum el s-a simțit vinovat pentru că ea a pierdut totul după divorțul lor. Cum nu a vrut să mă rănească sau să mă facă să cred că încă mai ține la ea.

— Dar ai ținut totul secret! i-am strigat printre lacrimi. Ai ales pentru mine! Ai decis că eu nu trebuie să știu!

— Mi-a fost teamă că vei reacționa așa… că vei crede că încă mai contează pentru mine.

— Dar contează! Pentru că ai pus-o pe ea înaintea noastră!

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. În casă era frig chiar dacă afară venise primăvara. Andreea simțea tensiunea și mă întreba mereu dacă sunt supărată pe tata. Nu știam ce să-i spun.

Într-o duminică dimineață am găsit curajul să o sun pe Irina. Vocea ei era stinsă.

— Camelia… nu vreau să vă stric familia. Vlad doar m-a ajutat puțin. N-am pe nimeni altcineva.

Am simțit milă și furie în același timp. De ce trebuia eu să port povara trecutului lor? De ce trebuia familia mea să sufere pentru greșelile altora?

Am început să mă gândesc serios la divorț. Mihaela m-a susținut, dar mama mi-a spus:

— Fata mea, toți bărbații au secrete. Important e dacă poți trăi cu ele sau nu.

Dar eu nu voiam să trăiesc cu minciuni. Într-o seară i-am spus lui Vlad:

— Ori suntem o echipă și nu mai există secrete între noi, ori fiecare merge pe drumul lui.

A plâns pentru prima dată în fața mea. Mi-a promis că nu va mai ascunde nimic și că va rupe orice legătură financiară cu Irina. Dar rana rămâne. Încrederea e greu de recâștigat.

Sunt luni de atunci și încă mă întreb dacă am făcut bine că am rămas. Încerc să-l iert, dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: oare cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?