Între două lumi: Povestea unei soacre care învață să accepte

— Nu pot să cred că faci asta, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își aranja reverul sacoului alb. Era dimineața nunții lui și, deși încercasem să-mi păstrez calmul, nu mai puteam. Ochii mi se umpluseră de lacrimi, iar inima îmi bătea nebunește.

— Mamă, te rog… Nu mai începe acum, a oftat el, evitându-mi privirea. Irina e femeia pe care o iubesc. Nu poți să fii fericită pentru mine?

M-am uitat la el și am văzut copilul pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit. Am muncit din greu ca să-i ofer tot ce avea nevoie. L-am văzut crescând, luptându-se cu greutățile vieții, și mereu am crezut că va alege o fată ca Ana, vecina noastră — liniștită, cu rădăcini adânci în satul nostru din Prahova. Dar Irina era altfel: venise din București, cu părul vopsit roșu și idei moderne despre viață și familie. Nu gătea sarmale, nu mergea la biserică duminica și nu părea să-i pese de tradițiile noastre.

— Nu e vorba despre fericirea ta, Radu. E vorba că nu o cunosc pe fata asta. Nu știu dacă te va face fericit sau dacă va rămâne lângă tine când va fi greu.

El a zâmbit amar.

— Nici tu nu ai știut când te-ai măritat cu tata. Și totuși ai riscat.

Mi-am mușcat buza. Avea dreptate, dar nu voiam să recunosc. M-am retras în camera mea și am plâns în tăcere, ascultând râsetele Irinei din sufragerie. Mi se părea că râde de mine, de tot ce am construit.

La biserică, am stat cu ochii în pământ. Preotul vorbea despre iubire și iertare, dar eu simțeam doar un gol imens. După slujbă, rudele au venit să mă felicite.

— Să-ți trăiască noră frumoasă! mi-a spus mătușa Mioara.

Am zâmbit forțat.

— Da… frumoasă e.

La petrecere, Irina a dansat cu Radu pe muzică modernă. Mama ei a venit la mine cu un pahar de șampanie.

— Să fim o familie unită! a zis ea veselă.

Am ridicat paharul fără entuziasm. În mintea mea se derulau imagini cu Radu copil, cu mine făcând cozonaci de Crăciun și el alergând prin curte. Oare Irina va ști să-i ofere aceleași lucruri?

Seara târziu, când toți erau obosiți de atâta dans și voie bună, am ieșit pe terasă. Radu m-a urmat.

— Mamă… știu că nu e ușor pentru tine. Dar te rog, nu mă pune să aleg între tine și Irina.

Am simțit un nod în gât.

— Nu vreau să te pierd, Radu. Dar nici nu pot să mă prefac că totul e bine.

— Dă-i o șansă. E altfel decât tine, dar mă face fericit. Și are un suflet bun.

Nu am răspuns atunci. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru el și la frica mea de a nu fi dată la o parte. M-am întrebat dacă nu cumva sunt prea aspră sau dacă nu proiectez asupra Irinei propriile mele frustrări.

Zilele au trecut greu după nuntă. Radu venea mai rar acasă. Irina încerca să mă implice — mă invita la masă sau îmi trimitea mesaje cu poze din vacanță — dar eu răspundeam sec sau deloc. Odată mi-a trimis o poză cu ei doi la munte:

„Vrem să venim duminică la tine! Să gătim împreună ceva bun?”

Am scris „Nu pot”, apoi am șters mesajul și l-am rescris: „Poate altă dată.”

Într-o zi, la piață, m-am întâlnit cu Ana, vecina pe care o vedeam mereu ca pe nora ideală.

— Ce mai faci, tanti Elena? Cum e cu nora?

Am oftat.

— Greu… Parcă nu ne potrivim deloc.

Ana a zâmbit blând.

— Știți… și mama mea a avut rețineri față de cumnata mea. Dar timpul le rezolvă pe toate dacă există bunăvoință.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte. Poate că aveam nevoie de timp… sau poate trebuia să fac eu primul pas.

Într-o sâmbătă ploioasă, Radu și Irina au venit pe neașteptate. Ea avea un buchet de flori galbene și un zâmbet larg.

— Am adus prăjituri! Să bem o cafea împreună?

Am vrut să refuz, dar privirea lui Radu m-a făcut să cedez. Am stat la masă și am vorbit despre nimicuri: vremea, serviciul lor, planurile de vacanță. La un moment dat, Irina s-a ridicat:

— Tanti Elena… știu că nu sunt ceea ce ați visat pentru Radu. Dar îl iubesc și vreau să vă cunosc mai bine. Poate mă învățați să fac cozonaci ca ai dumneavoastră?

M-am uitat la ea surprinsă. Era sinceră? Sau doar încerca să mă cucerească? Am simțit cum zidurile din jurul inimii mele se fisurează puțin câte puțin.

— Bine… putem încerca într-o zi, am spus încet.

Radu a zâmbit larg și mi-a strâns mâna sub masă.

De atunci am început să-i dau o șansă Irinei. Am descoperit că are umor, că știe să asculte și că îl iubește pe Radu cu adevărat. Încet-încet, am început să o accept — nu ca pe fata pe care mi-o imaginasem eu pentru fiul meu, ci ca pe femeia pe care el a ales-o.

Uneori încă mă lupt cu prejudecățile mele și cu dorința de a controla totul. Dar mă întreb: oare câți dintre noi nu ne lăsăm conduși de frică atunci când vine vorba de copiii noștri? Oare cât de mult ar trebui să ne implicăm în alegerile lor?

Poate că adevărata iubire de mamă înseamnă să știi când să lași drumul liber… Voi ce credeți? Cum ați reușit voi să acceptați schimbările din familie?