Între două lumi: Povestea unei nurori în casa soacrei

— Irina, nu uita să ștergi masa după ce mănânci, a spus doamna Mariana, cu vocea ei tăioasă, în timp ce eu încă mestecam ultima îmbucătură de ciorbă. Vlad, soțul meu, nici nu a ridicat privirea din telefon. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Eram în casa lor de doar trei luni, dar fiecare zi părea o eternitate.

Când Vlad mi-a spus că vom locui cu părinții lui „doar până ne punem pe picioare”, am crezut că va fi temporar. Dar timpul trecea, iar discuțiile despre chirie sau un apartament al nostru se evaporau mereu în fața realității: salariile mici, ratele mari, și „siguranța” pe care o oferea casa părinților lui. Pentru Vlad, era normal; pentru mine, fiecare zi era o probă de răbdare.

— Ești doar oaspete aici, Irina, mi-a spus el într-o seară, când am încercat să-i spun cât de greu îmi este să nu am niciun colț al meu. — Mama e gazda, trebuie să-i respecți regulile.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu eram „doar oaspete”, eram soția lui. Dar în casa asta, nu aveam niciun drept. Mariana decidea ce gătim, când spălăm rufele, chiar și ce emisiuni se uită la televizor. Dacă încercam să schimb ceva, mă privea ca pe o intrusă.

Într-o duminică dimineață, am vrut să fac clătite pentru toți. M-am trezit devreme, am scos ingredientele și m-am apucat de treabă. Mariana a intrat în bucătărie și s-a oprit brusc.

— Ce faci acolo? Ai întrebat dacă vrea cineva clătite? Știi că Vlad nu mănâncă dulciuri dimineața!

— Am vrut doar să fac ceva frumos pentru toți…

— Data viitoare întreabă înainte. Aici nu facem risipă.

Am lăsat tigaia jos și am ieșit din bucătărie cu ochii în lacrimi. Vlad a venit după mine abia după ce mama lui a terminat de strâns masa.

— Nu trebuia să te superi. Mama e obișnuită să controleze totul. O să te adaptezi.

Dar eu nu voiam să mă adaptez la o viață în care nu aveam voie să fiu eu însămi. Seara, când ne-am băgat în patul nostru din camera mică de la etaj, i-am spus:

— Vlad, nu mai pot. Simt că nu exist aici. Când vom avea casa noastră?

A oftat și a dat din umeri:

— Știi că nu ne permitem încă. Și oricum… aici avem tot ce ne trebuie.

Tot ce ne trebuie? Poate pentru el. Pentru mine, fiecare zi era un compromis dureros.

Au urmat luni de tăcere apăsătoare și mici războaie nevăzute. Mariana îmi critica mereu hainele („Nu ți-ar sta mai bine cu ceva mai clasic?”), felul în care găteam („La noi nu se pune atâta usturoi!”), chiar și modul în care îi vorbeam lui Vlad („Nu ridica tonul la el!”). Mă simțeam ca o adolescentă certată la fiecare pas.

Când am rămas însărcinată, am sperat că lucrurile se vor schimba. Poate că un copil va aduce mai multă înțelegere între noi. Dar vestea a adus doar alte reguli și mai mult control.

— Să nu cari nimic greu! Să nu mănânci murături! Să nu ieși afară fără fular!

Mă sufocam sub grijile ei exagerate și sub lipsa oricărei intimități. Vlad era tot mai absent, prins între serviciu și confortul casei părintești.

Într-o seară, după ce Mariana a intrat peste noi în cameră fără să bată la ușă („Trebuie să aerisesc!”), am izbucnit:

— Nu mai pot! Vreau să plecăm!

Vlad s-a uitat la mine ca la un copil răsfățat:

— Ești prea sensibilă. Toate femeile trăiesc cu soacrele lor la început.

— Dar eu nu sunt „toate femeile”! Eu sunt Irina! Și vreau să simt că am o casă a mea!

Am plâns toată noaptea aceea. Dimineața am făcut bagajul și am plecat la sora mea, fără să-i spun nimic Marianei. Vlad m-a sunat abia seara:

— Ce faci? Unde ești?

— Sunt la Ana. Am nevoie de spațiu. Dacă vrei să fim o familie, trebuie să avem casa noastră.

A tăcut mult timp la telefon.

— O să încerc să vorbesc cu ai mei… dar nu știu dacă e momentul.

— Atunci poate nici pentru noi nu e momentul…

Au trecut două săptămâni până când Vlad a venit după mine. Avea ochii obosiți și vocea stinsă:

— Am vorbit cu ai mei. Putem sta la garsoniera unchiului meu până găsim ceva mai bun… Dar va fi greu.

L-am privit lung. Poate că va fi greu, dar măcar va fi VIAȚA NOASTRĂ.

Acum stăm într-o garsonieră mică, cu pereți subțiri și mobilă veche. Dar aici pot găti clătite dimineața fără să cer voie nimănui. Aici pot plânge sau râde fără să mă simt judecată. Vlad încă se adaptează la lipsa confortului de acasă, dar începe să înțeleagă ce înseamnă să fii familie cu adevărat.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi renunță la ele însele pentru liniștea altora? Merită oare sacrificiul acesta sau ar trebui să avem curajul să cerem mai mult pentru noi?