Între două lumi: Povestea unei nurori captive

— Ana, ai pus sare în supă? Parcă nu simt nimic! vocea Steliei răsună din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. Mă opresc din spălatul vaselor și inspir adânc, încercând să-mi adun răbdarea. E a treia oară azi când găsește ceva de comentat la ce fac.

— Da, mamă Stela, am pus, răspund cât pot de calm. Dacă vrei, mai adaug puțină.

— Lasă, lasă, nu-i nevoie. Oricum, pe vremea mea, supa avea gust și fără atâtea condimente scumpe…

Mă uit pe geam la blocurile cenușii din cartierul nostru din Berceni și mă întreb când am ajuns să mă simt străină în propria casă. Acum șase luni, Stela a venit la noi după operația la genunchi. Radu, soțul meu, a insistat să o luăm în grijă: „E mama mea, Ana! Nu poate sta singură. Gosia abia a născut, nu poate s-o ajute.”

La început am fost de acord. Mi s-a părut firesc să ajutăm. Dar zilele s-au transformat în săptămâni și săptămânile în luni. Stela s-a recuperat fizic, dar nu a mai plecat. A început să-și aducă hainele, apoi a cerut să-i facem loc în dulap. Încet-încet, camera de oaspeți a devenit „camera mamei”.

Radu e încântat. „E bine că nu mai e singură”, îmi spune seara când încerc să-i explic că nu mai rezist. „Și tu ai mama ta aproape, Ana. Ce-ar fi dacă ar avea nevoie de tine?”

Dar mama mea nu mi-ar invada viața așa. Nu mi-ar critica fiecare gest, nu mi-ar spune cum să-mi cresc copilul sau cum să-mi organizez casa.

— Ana, ai uitat să întinzi rufele! Dacă le lași așa, prind miros! mă strigă iar Stela.

— Vin imediat! răspund și simt cum mi se strânge stomacul.

Mara, fetița noastră de șapte ani, vine la mine cu ochii mari:

— Mami, de ce e bunica mereu supărată?

Îi zâmbesc forțat și o iau în brațe:

— Nu e supărată, iubita mea. Doar… așa e ea.

Dar Mara știe. Simte tensiunea din casă. Seara adoarme greu și mă întreabă dacă bunica va sta mereu cu noi.

Într-o duminică, după ce Stela a criticat iar ciorba și a spus că Mara e prea răsfățată pentru că nu mănâncă tot din farfurie, am izbucnit:

— Mamă Stela, vă rog frumos! E casa noastră și copilul nostru! Nu puteți comenta orice facem!

Radu s-a uitat la mine ca la o străină:

— Ana, exagerezi! Mama doar vrea să ajute.

— Să ajute? Să ajute cu ce? Să-mi spună zilnic că nu sunt bună de nimic?

Stela a început să plângă teatral:

— Voi nu mă vreți aici! Mai bine mă duc la azil!

Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am simțit vinovată și totodată furioasă. De ce trebuie să aleg între liniștea mea și nevoile altora?

Seara târziu, Radu a venit la mine:

— Ana, nu vreau să ne certăm. Mama chiar nu are unde să meargă acum.

— Dar nici eu nu mai pot! Simt că mă sufoc! Nu mai avem intimitate, nu mai suntem o familie! Suntem trei adulți care se suportă cu greu sub același acoperiș!

A doua zi am sunat-o pe cumnata mea, Gosia:

— Nu știu cât mai rezist. Poate ar trebui să vă gândiți și voi la o soluție.

Gosia oftează:

— Ana, abia m-am întors la serviciu după concediul de maternitate. Cu doi copii mici… Nu pot acum. Dar poate găsim împreună ceva.

Dar nimeni nu găsește nimic. Toți se bazează pe mine. La serviciu sunt tot mai obosită și neatentă. Șefa m-a chemat deja la discuții despre performanță.

Într-o seară, după ce Mara a adormit greu iar pentru că Stela i-a spus că „mamele obosite nu sunt bune”, m-am uitat lung la Radu:

— Dacă nu găsim o soluție curând, eu plec cu Mara la mama.

Radu s-a încruntat:

— Exagerezi! Familia trebuie să rămână unită!

— Dar ce familie suntem noi? Una în care eu nu mai contez deloc?

A doua zi dimineață am găsit-o pe Stela plângând în bucătărie:

— Voi chiar vreți să scap de mine…

Nu i-am răspuns. Am ieșit pe ușă cu Mara de mână și am simțit pentru prima dată un strop de libertate.

Seara aceea am dormit la mama mea. Am plâns mult și am povestit totul. Mama m-a ținut în brațe ca atunci când eram copil:

— Ana, trebuie să ai grijă de tine și de Mara. Nimeni altcineva n-o va face.

După două zile m-am întors acasă. Radu era distant. Stela tăcută. Dar eu eram hotărâtă: dacă nu se schimbă nimic, voi pleca definitiv.

Acum scriu aceste rânduri și mă întreb: câte femei din România trăiesc povestea mea? Câte dintre noi suntem prinse între datoria față de familie și dreptul la fericire? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?