Între două lumi: Povestea unei norori uitate

— Nu ești ca Ana, să știi, îmi spunea soacra mea, doamna Lidia, cu vocea ei tăioasă, în timp ce așeza farfuriile pe masă. — Ana făcea sarmale mai bune, și niciodată nu uita să-i aducă lui Victor plăcinta preferată.

Am rămas cu lingura suspendată deasupra oalei, simțind cum mi se strânge stomacul. Victor, soțul meu, a evitat privirea mea și s-a prefăcut preocupat de telefon. Copiii alergau prin sufragerie, neștiutori de furtuna care se abătea peste mine la fiecare masă de familie.

Nu am fost niciodată favorita lor. De când m-am căsătorit cu Victor, am simțit că sunt doar o umbră pe lângă Ana, fosta lui soție. Deși divorțaseră de trei ani când ne-am cunoscut, părinții lui nu au încetat niciodată să o primească în casă, să-i trimită bani sau să vorbească despre ea ca despre fiica perfectă pe care au pierdut-o. Eu eram doar „noua”, cea care nu știa să gătească „ca la mama acasă”, cea care nu avea „educația Anei”, cea care nu era „destul de bună pentru băiatul lor”.

Într-o seară de iarnă, după o altă vizită tensionată la socri, am izbucnit:
— Victor, cât mai pot să suport? De ce nu le spui că suntem o familie acum? Că Ana nu mai face parte din viața ta?

Victor a oftat adânc și s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți:
— Nu vreau scandal, Irina. Mama e bătrână, tata la fel. Dacă îi rănesc… nu știu ce s-ar întâmpla.

— Dar pe mine cine mă apără? Cine mă vede?

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. M-am retras în dormitor și am plâns în pernă, încercând să nu-i trezesc pe copii. M-am simțit singură, invizibilă, ca o piesă străină într-un puzzle care nu mă voia.

Zilele treceau greu. Mergeam la serviciu — sunt educatoare la grădinița din cartier — și mă întorceam acasă cu speranța că poate azi va fi altfel. Dar mereu găseam pe masa din bucătărie un pachet de la soacră: borcane cu zacuscă „făcută ca pe vremuri de Ana”, sau haine pentru copii „trimise de Ana”.

Într-o duminică, am găsit-o pe Ana în sufrageria socrilor mei. Râdea cu Lidia și cu domnul Gheorghe, iar copiii mei se jucau cu fiica ei din prima căsătorie. Am simțit un nod în gât.

— Bună ziua, am spus încet.

Ana s-a ridicat și m-a privit cu un zâmbet fals:
— Bună, Irina! Am trecut doar să las niște prăjituri pentru copii.

Soacra mea a intervenit imediat:
— Vezi ce frumos știe Ana să facă prăjituri? Poate te învață și pe tine!

Am ieșit afară sub pretextul că trebuie să răspund la un telefon. M-am sprijinit de gardul vechi și am privit cerul cenușiu. M-am întrebat dacă voi fi vreodată acceptată sau dacă voi rămâne mereu „cealaltă femeie”.

În acea seară, am avut o discuție aprinsă cu Victor.
— Nu mai pot! Ori suntem o familie și ne respectăm toți, ori… ori nu știu ce rost mai are!

Victor a tăcut mult timp. În cele din urmă a spus:
— Știi cât de greu mi-a fost după divorț? Ana a fost sprijinul părinților mei când eu eram plecat la muncă în Italia. Ei s-au atașat de ea… Poate prea mult. Dar tu ești soția mea acum. Trebuie să le spun asta clar.

A doua zi, Victor a vorbit cu părinții lui. Am stat în bucătărie și am ascultat fiecare cuvânt prin ușa întredeschisă.
— Mama, tata… Irina e soția mea. Vreau să fie respectată aici. Nu mai vreau comparații cu Ana. Dacă nu puteți accepta asta… atunci vom veni mai rar.

A urmat o liniște apăsătoare. Lidia a început să plângă:
— Dar Ana ne-a fost ca o fiică! Cum să renunțăm la ea?

— Nu vă cer să renunțați la ea ca om, dar vă cer să nu o puneți mereu înaintea Irinei.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu voiam să fiu motiv de ceartă între Victor și părinții lui. Dar nici nu mai puteam trăi în umbra Anei.

Au urmat luni dificile. Socrii au devenit reci cu mine, iar vizitele noastre s-au rărit. Copiii întrebau de bunici, iar eu mă simțeam vinovată că le-am luat familia extinsă.

Într-o zi, fiica mea cea mică m-a întrebat:
— Mami, tu nu ești bună ca Ana?

Am înghețat. Am luat-o în brațe și i-am spus:
— Fiecare om e bun în felul lui. Eu sunt mama ta și te iubesc așa cum știu eu mai bine.

Am început să merg la terapie. Am învățat să-mi spun povestea fără rușine și fără teamă că nu sunt suficientă. Am vorbit cu Victor despre nevoile mele, despre cât de mult mă doare indiferența părinților lui.

Cu timpul, relația noastră s-a schimbat. Victor a început să mă susțină mai mult, iar copiii au învățat că iubirea nu se măsoară în comparații.

Într-o zi, Lidia m-a sunat:
— Irina… poate vii la noi duminică? Am făcut sarmale și m-am gândit că poate vrei să mă ajuți data viitoare.

Nu știu dacă voi fi vreodată „fiica perfectă” pentru ei. Dar știu că merit respect și iubire pentru cine sunt eu.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc umbra unei alte vieți? Câte dintre noi ne pierdem vocea încercând să fim pe placul altora? Poate e timpul să vorbim despre asta.