Între două lumi: Povestea unei mame singure din București

— Nu pot, Ana, nu mai insista! Am și eu viața mea, nu pot să-ți cresc copiii!
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa pe care o amestecam absent. Mâinile îmi tremurau pe lingură, iar ochii mi se umpleau de lacrimi pe care încercam să le ascund de copii. Maria, cea mică, se juca cu păpușa ei pe covorul tocit, iar băieții, Vlad și Radu, se certau pe telecomandă.
— Dar, mamă… nu-ți cer să-i crești. Doar să stai cu ei câteva ore după școală, cât sunt la muncă. Nu mai pot…
— Ai făcut copiii, Ana, trebuie să te descurci! Eu am muncit o viață pentru tine, acum vreau să trăiesc și eu!
A închis telefonul fără să mai aștepte răspunsul meu. Am rămas cu receptorul în mână, simțind cum mi se prăbușește lumea a doua oară. Prima dată fusese când l-am pierdut pe Sorin, soțul meu, într-o dimineață rece de februarie. Un accident stupid pe șantier. Un telefon de la poliție. O groapă în suflet care nu s-a mai astupat niciodată.

De atunci, fiecare zi a fost o luptă. Am vândut verigheta ca să plătesc chiria pe luna aceea. Am renunțat la jobul de la librărie pentru că nu-mi permitea să lipsesc când copiii erau bolnavi. Am găsit un post de casieră la supermarketul din cartier și încă unul de curățenie la o firmă mică. Dimineața mă trezeam la cinci, pregăteam pachețelele copiilor și îi lăsam la școală. Seara ajungeam acasă ruptă de oboseală, dar trebuia să gătesc, să spăl hainele, să verific temele.

— Mami, când vii mai devreme acasă? mă întreba Maria cu ochii mari și triști.
— Curând, puiule… curând… îi răspundeam mereu, deși știam că nu e adevărat.

Vecina de la trei, tanti Viorica, mă mai ajuta uneori cu copiii. Dar avea și ea nepoți și problemele ei. Într-o seară, când am ajuns acasă și am găsit-o pe Maria plângând pentru că Vlad o speriase cu o poveste urâtă, am simțit că cedez.

— De ce nu vine bunica niciodată? a întrebat Maria printre sughițuri.
— Pentru că… e ocupată, iubita mea.

Dar adevărul era altul. Mama nu mă iertase niciodată că am ales să mă mărit cu Sorin. Îl considera „un băiat fără viitor”, „un pierde-vară”. Nu a venit nici la nuntă. După ce s-a născut Vlad, a venit o singură dată cu o sacoșă de haine vechi și atât. Când i-am spus că sunt însărcinată cu al treilea copil, mi-a spus că sunt inconștientă.

— Tu nu vezi în ce lume trăim? Cum o să-i crești? O să ajungi pe drumuri!

Poate avea dreptate. Poate eram inconștientă. Dar când îi privesc pe copiii mei dormind înghesuiți în patul mare, simt că pentru ei merită orice sacrificiu.

Într-o zi de duminică, după ce am spălat toată casa și am făcut clătite cu gem din borcanul primit de la sora lui Sorin din provincie, am decis să merg la mama. Am luat copiii de mână și am urcat în autobuzul 104 până la capăt. Pe drum le-am spus:

— Să fiți cuminți la bunica și să nu faceți gălăgie.

Mama ne-a primit în prag cu fața acră.
— Ce vrei?
— Să te vezi cu nepoții tăi… Să stăm puțin împreună…

A oftat și ne-a poftit în sufragerie. Copiii s-au așezat cuminți pe canapea. Mama s-a uitat la ei ca la niște străini.
— Nu am nimic pentru voi… Nu am bani de dat…
— Nu am venit pentru bani, mamă… Doar voiam să fim împreună.

A tăcut mult timp. Apoi s-a ridicat brusc:
— Ana, tu nu înțelegi! Eu nu pot! Nu pot să văd cum te chinui! Mă doare prea tare!

Am plecat fără să spun nimic. În autobuz, Maria mi-a șoptit:
— Mami, bunica nu ne iubește?
Mi-au dat lacrimile.
— Poate nu știe cum să arate asta…

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea: mama mereu rece, mereu ocupată cu munca la fabrică sau cu certurile cu tata. Poate nu știa altfel să fie mamă. Poate nici eu nu știu.

A doua zi dimineață am găsit un bilet sub ușă: „Ana, dacă ai nevoie de cineva să stea cu copiii câteva ore pe săptămână, pot eu – tanti Viorica”. Am izbucnit în plâns. Nu era mama mea, dar era cineva care vedea durerea mea.

Au trecut luni grele. Am reușit să obțin un program mai flexibil la supermarket și copiii au început afterschool-ul gratuit organizat de primărie. Vlad a luat premiul doi la matematică. Maria a desenat o familie mare cu multe inimi și mi-a spus: „Asta suntem noi”.

Într-o seară târzie, când îi adormeam pe toți trei lângă mine, m-am întrebat: Oare cât poate duce o mamă singură? Oare dragostea de mamă se moștenește sau se învață? Voi ce credeți?