Între două lumi: Povestea unei mame și a fiicei sale

— Mamă, nu știu ce să fac. Vocea Anei tremura la telefon, iar eu am simțit cum mi se strânge inima. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea din apartamentul meu din Ploiești era spartă doar de suspinul ei. Niciodată nu o auzisem atât de vulnerabilă. Ana, fata mea încăpățânată, cea care mereu spunea că nu vrea copii, că viața ei e completă fără responsabilitatea asta, acum era la capătul puterilor.

— Ana, spune-mi ce s-a întâmplat, am șoptit, încercând să-mi ascund panica.

— Sunt însărcinată, mamă. Și nu știu dacă pot… dacă vreau… dacă sunt în stare. Mă poți ajuta?

Am rămas fără cuvinte. Toată viața ei, Ana a fugit de ideea de a fi mamă. Încă din liceu îmi spunea că nu vrea să repete greșelile mele, că vrea să fie liberă, să călătorească, să-și trăiască viața altfel decât am făcut-o eu. Am acceptat greu decizia ei, dar am învățat să o respect. Acum însă, totul se schimbase.

Mi-am amintit de ziua în care mi-a spus prima dată că nu vrea copii. Eram la masa din bucătărie, cu farfuriile aburinde în față. Tata s-a încruntat, iar eu am simțit cum mi se rupe sufletul. „O să vezi tu când o să fii mai mare”, i-a spus el. Dar Ana nu s-a răzgândit niciodată. Până acum.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan și m-am întrebat dacă am greșit undeva ca mamă. Dacă am fost prea dură sau prea permisivă. Dacă am pus prea multă presiune pe ea sau dimpotrivă, am lăsat-o prea liberă. Dimineața am sunat-o și i-am spus că vin la București, unde locuia cu Rareș, partenerul ei de aproape șapte ani.

Când am ajuns la ei acasă, Ana stătea pe canapea, cu ochii roșii de plâns. Rareș era plecat la serviciu. M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în a mea.

— Ana, orice ai decide, sunt aici pentru tine.

A izbucnit în plâns și s-a prăbușit în brațele mele. Am simțit-o atât de mică și fragilă, ca atunci când era copil și venea la mine după ce se certa cu prietenele ei.

— Nu știu dacă pot să fiu mamă, mi-a spus printre lacrimi. Mi-e frică să nu fiu ca tine… Să nu mă pierd pe mine.

M-au durut cuvintele ei mai mult decât orice altceva. Am vrut să-i spun că nu m-am pierdut niciodată cu adevărat, dar știam că nu ar fi crezut. Știam cât de greu mi-a fost să cresc un copil singură după ce tatăl ei a murit într-un accident stupid de mașină când Ana avea doar opt ani. Știam cât de mult am sacrificat pentru ea și cât de des am simțit că nu sunt suficientă.

— Ana, fiecare femeie e altfel. Nu trebuie să fii ca mine sau ca altcineva. Poți fi mama pe care tu o vrei.

A oftat adânc și s-a uitat la mine cu ochii mari și triști.

— Rareș vrea copilul. El e entuziasmat… Eu mă simt prinsă într-o capcană.

Am simțit cum mă apasă un nod în gât. Îl cunoșteam pe Rareș — un băiat bun, muncitor, dar visător. Întotdeauna și-a dorit o familie mare, iar Ana îi spusese clar că nu vrea copii. M-am întrebat dacă relația lor va rezista acestei încercări.

— Ai vorbit cu el despre cum te simți?

— Da… dar el crede că o să mă răzgândesc când o să-l țin în brațe pe bebe. Dar eu nu știu dacă pot… dacă vreau asta.

Am încercat să-mi ascund lacrimile și să-i fiu sprijinul de care avea nevoie. I-am propus să mergem împreună la un psiholog — poate acolo va găsi răspunsurile pe care eu nu i le pot da.

Zilele au trecut greu. Ana era tot mai retrasă, iar Rareș tot mai distant. Într-o seară, l-am găsit pe balcon, fumând nervos.

— Doamnă Maria… eu nu știu ce să mai fac cu Ana. Parcă nu mai e ea…

— Rareș, ai răbdare cu ea. E speriată… Are nevoie de timp.

— Dar dacă nu-și dorește copilul? Eu… eu îl vreau din tot sufletul.

Am văzut disperarea din ochii lui și mi-am dat seama cât de greu le este amândurora. M-am simțit prinsă între două lumi: cea a fiicei mele și cea a bărbatului care o iubea.

Într-o dimineață, Ana a venit la mine în bucătărie cu ochii umflați de nesomn.

— Mamă… cred că vreau să păstrez copilul. Dar numai dacă mă ajuți tu… Nu cred că pot singură.

M-am uitat la ea și mi-am dat seama cât de mult depindea acum de mine. Toate planurile mele pentru pensie — liniște, grădinărit la țară — păreau să se destrame într-o clipită.

— O să fiu lângă tine, i-am spus încet, dar trebuie să știi că va fi greu pentru amândouă.

Au urmat luni pline de frici și incertitudini. Ana a mers la terapie, Rareș a încercat să fie mai prezent, iar eu am făcut naveta între Ploiești și București ca să-i ajut cu tot ce puteam: gătit, curățenie, cumpărături.

Când s-a născut Mara — nepoata mea — am plâns ca un copil. Ana era obosită și speriată, dar când a ținut-o prima dată în brațe a zâmbit timid.

— Mamă… cred că pot să fiu mamă. Dar numai pentru că te am pe tine aproape.

Acum Mara are șase luni și râde cu gura până la urechi când mă vede. Ana încă are zile grele — uneori mă sună plângând că nu face față, alteori mă ceartă că mă bag prea mult în viața lor. Rareș încearcă să fie un tată bun, dar uneori îl văd copleșit de responsabilități.

Mă întreb adesea dacă am făcut bine acceptând acest rol sau dacă ar fi trebuit să-mi păstrez limitele mai clar trasate. Dar când o văd pe Mara zâmbind sau pe Ana strângându-mă în brațe după o zi grea, simt că poate dragostea chiar poate vindeca totul — sau măcar poate face povara mai ușoară.

Oare câte mame trăiesc aceeași luptă? Oare unde se termină sacrificiul și unde începe pierderea de sine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?