Între două lumi: Povestea unei mame care și-a regăsit fiica

— Irina, nu mai vii duminică la masă? Am făcut sarmale, știu că-ți plac…

Vocea mea răsună stins în telefon, iar răspunsul fiicei mele e scurt, aproape absent:

— Nu știu, mamă. Poate. Vedem.

Închid încet telefonul și rămân cu privirea pierdută spre fereastra bucătăriei. E toamnă târzie, frunzele dansează pe asfaltul ud, iar eu simt că ceva s-a rupt între mine și Irina. De când s-a măritat cu Vlad, parcă nu o mai recunosc. Parcă nu mă mai recunoaște nici ea.

Mihai, soțul meu, intră în cameră cu pași grei. Mă privește lung, știe ce mă apasă. Nu-i spun nimic, dar el citește totul pe chipul meu.

— Lasă, Lenuța, poate are și ea nevoie de timp. E viața lor acum…

— Dar eu ce sunt? O străină? Am crescut-o singură, am muncit nopți întregi să nu-i lipsească nimic! Și acum… nici măcar nu-mi răspunde la mesaje.

Mihai oftează și se așază lângă mine. Îmi ia mâna în a lui, dar nu găsește cuvintele potrivite. Nici eu nu le găsesc. Doar tăcerea noastră spune totul.

În fiecare duminică pun masa pentru trei. Farfuria Irinei rămâne neatinsă, iar sarmalele se răcesc încet pe masă. Mă uit la pozele de pe perete: Irina la serbare, Irina la absolvire, Irina râzând cu gura până la urechi. Unde e fata mea? Ce-am greșit?

Într-o seară, după încă o zi în care am așteptat un semn de la ea, mi-am făcut curaj și am sunat-o din nou. Vocea ei era grăbită:

— Mamă, sunt ocupată. Vorbim altădată.

— Irina… te rog…

— Ce vrei? Chiar nu pot acum!

Am simțit cum mi se strânge inima. Am închis fără să mai spun nimic. M-am prăbușit pe canapea și am plâns în tăcere. Mihai m-a găsit așa și m-a strâns în brațe.

— Poate trebuie să-i dai spațiu, Lenuța…

— Dar dacă spațiul ăsta ne desparte pentru totdeauna?

Zilele au trecut greu. Am început să mă gândesc obsesiv la fiecare moment din trecut: poate am fost prea strictă? Poate am cerut prea mult? Poate n-am știut să-i arăt că o iubesc chiar și când eram supărată?

Într-o zi, am primit un mesaj de la ea: „Mamă, pot să vin mâine pe la voi?”

Inima mi-a sărit din piept. Am stat toată noaptea trează, pregătind prăjitura ei preferată și aranjând masa ca în copilărie.

A venit singură. Vlad nu era cu ea. Era palidă și obosită.

— Ce-ai pățit, mamă? Pari tristă…

S-a așezat la masă și a început să plângă. Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Mamă… nu știu ce să fac. Cu Vlad mă cert tot mai des. El vrea să ne mutăm la București, eu nu vreau să plec din orașul ăsta… Mă simt prinsă între el și voi… Și mă simt vinovată că nu vă sun mai des.

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.

— Irina, tu ești copilul meu orice ar fi. Nu trebuie să alegi între noi și el. Dar nici să te pierzi pe tine însăți…

A stat mult în seara aceea. Am vorbit despre copilăria ei, despre visele ei, despre fricile mele de mamă care nu vrea să-și piardă fiica. Mi-a spus cât de greu îi e să fie „femeie măritată” când toată lumea are așteptări de la ea: Vlad vrea o soție perfectă, eu vreau o fiică prezentă… Dar ea? Ea ce vrea?

— Mamă… dacă aș putea da timpul înapoi…

— Nu poți, fata mea. Dar poți să fii sinceră cu tine și cu noi.

A doua zi dimineață a plecat mai liniștită. Mi-a lăsat un bilet pe masă: „Te iubesc, mamă! Nu uita niciodată.”

De atunci am început să vorbim mai des. Nu zilnic, dar sincer. Am învățat să nu o mai presez cu întrebări sau reproșuri. S-o ascult când are nevoie și s-o las să fie ea însăși.

Vlad a acceptat până la urmă să rămână aici. Au trecut prin multe certuri, dar au reușit să se regăsească unul pe altul — și pe ei înșiși.

Uneori mă gândesc cât de ușor se poate rupe firul dintre părinți și copii dacă nu avem grijă de el. Cât de mult contează să spui „Te iubesc” chiar și atunci când doare.

Oare câte mame trăiesc aceeași teamă ca mine? Oare câți copii simt presiunea de a mulțumi pe toată lumea și uită de ei? Poate că dacă am vorbi mai des despre asta, ne-am regăsi mai ușor unii pe alții…