Între două lumi: povestea unei mame care și-a pierdut liniștea

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau aici, să simt că nu am niciun control asupra vieții mele! — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde încă mirosea a ciorbă de perișoare. Stătea în picioare, cu pumnii strânși, iar ochii lui căprui, atât de asemănători cu ai mei, erau plini de furie și frustrare. Lângă el, Ana, soția lui, își freca burta rotunjită, evitându-mi privirea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să-l iau în brațe, să-i spun că totul va fi bine, dar nu mai era copilul meu mic. Avea 20 de ani și urma să devină tată. Nu așa mi-am imaginat viața lui. Mereu am visat că Vlad va termina facultatea, va avea o carieră frumoasă și abia apoi își va întemeia o familie. Dar viața nu ține cont de planurile noastre.

— Ce vrei să facem? — am întrebat încet, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura.

— Ana nu mai suportă să locuiască aici cu noi. Vrea intimitate. Vrea să fim doar noi doi… adică trei — a adăugat, aruncând o privire spre burta Anei. — Și nu avem bani să ne luăm ceva al nostru. Singura soluție e să vindem apartamentul și să împărțim banii.

M-am uitat la soțul meu, Ion, care stătea la masă cu capul plecat. Știam ce gândește: apartamentul acesta era tot ce aveam. L-am cumpărat după ani de muncă în fabrică și economii făcute cu greu. Era casa noastră, locul unde Vlad a făcut primii pași, unde am petrecut sărbătorile împreună, unde am plâns și am râs.

— Vlad, nu putem… — a început Ion, dar Vlad l-a întrerupt brusc.

— Atunci ce să facem? Să stăm toți patru într-o cameră? Să aud certurile voastre? Să simt mereu că nu sunt bărbat în casa mea?

Ana a izbucnit în plâns. M-am apropiat de ea și i-am pus mâna pe umăr.

— Draga mea, știu că nu e ușor… Dar nici pentru noi nu e simplu. Dacă vindem apartamentul, unde vom merge noi?

— Puteți sta la țară, la bunica — a spus Vlad fără să clipească.

Am simțit cum mă năpădește furia. Cum putea fi atât de insensibil? Să ne lase pe drumuri pentru ca el să aibă liniște? Dar apoi mi-am amintit cât de greu mi-a fost când eram tânără și cât de mult mi-am dorit să am un colț doar al meu.

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Vlad și Ana se fereau de noi prin casă. Eu și Ion ne uitam unul la altul fără cuvinte. Într-o seară, după ce Vlad a plecat la serviciu, Ana a venit la mine în bucătărie.

— Doamnă Maria… știu că vă cerem mult. Dar eu nu mai pot. Simt că mă sufoc aici. Vreau ca fetița mea să crească într-o casă liniștită.

Am privit-o lung. Era atât de tânără și speriată… Mi-am amintit de mine la vârsta ei.

— Ana, dacă aș putea să vă ajut fără să pierdem tot ce avem, aș face-o. Dar nu pot să-l las pe Ion fără acoperiș deasupra capului.

A doua zi dimineață, Vlad a venit hotărât:

— Am vorbit cu un agent imobiliar. Putem obține un preț bun pe apartament. Voi primiți jumătate din bani și vă puteți muta la țară sau într-o garsonieră mai mică.

Ion s-a ridicat brusc:

— Vlad, tu chiar nu înțelegi? Noi nu suntem niște bagaje pe care le muți unde vrei tu! Aici e casa noastră!

Vlad s-a înroșit la față:

— Dar eu? Eu ce fac? Să-mi cresc copilul printre certuri și reproșuri?

Am izbucnit în plâns. Simțeam că mă rup între două lumi: cea a copilului meu care avea nevoie de sprijin și cea a bărbatului cu care am construit totul.

Au trecut luni de zile cu discuții interminabile. Până la urmă am cedat presiunii și am vândut apartamentul. Ne-am mutat într-o garsonieră mică la periferie. Vlad și Ana s-au mutat într-un apartament cu două camere. La început părea că totul s-a rezolvat.

Dar liniștea nu a durat mult. După câteva luni, Ana a început să se plângă că Vlad lucrează prea mult și nu petrece timp cu ea și copilul. Vlad s-a plâns că nu face față cheltuielilor și că îi e dor de acasă.

Într-o seară târzie, Vlad m-a sunat:

— Mamă… cred că am greșit. Nu mă descurc singur. Ana vrea să se întoarcă la mama ei… Eu nu mai știu ce să fac.

Mi-am mușcat buzele ca să nu plâng din nou.

— Vlad, uneori viața ne pune la încercare mai mult decât credem că putem duce… Dar trebuie să-ți asumi alegerile.

Acum stau singură în garsoniera rece și mă întreb: oare am făcut bine că am cedat? Oare dragostea de mamă înseamnă mereu sacrificiu? Sau ar fi trebuit să lupt mai mult pentru liniștea noastră?

Ce ați fi făcut voi în locul meu? Unde se termină datoria unui părinte și unde începe dreptul la propria fericire?