Între două lumi: Povestea unei mame care și-a pierdut fiul în propria familie

— Nu mai aduce nimic, mamă, avem de toate, mi-a spus Radu la telefon, cu o voce grăbită, aproape iritată. Am rămas cu sacoșa de fructe în mână, în fața ușii lor, simțindu-mă ca un musafir nepoftit în propria familie. M-am uitat la Irina când mi-a deschis ușa: zâmbetul ei era politicos, dar ochii reci.

— Bună ziua, Maria. Radu e ocupat, are o ședință online. Poți să lași fructele aici, dacă vrei.

Am intrat stingheră, încercând să nu deranjez nimic. Mirosea a cafea proaspătă și a parfum scump, dar atmosfera era tăioasă ca un cuțit. Am lăsat sacoșa pe masă și am încercat să zâmbesc către nepoțica mea, Ana, care se juca pe covor. S-a uitat la mine și a fugit în camera ei.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate după ce Radu s-a căsătorit cu Irina și s-au mutat la oraș. Poate după ce am început să simt că nu mai sunt binevenită. La început, am crezut că e doar o perioadă. Că se vor obișnui cu viața lor nouă și mă vor chema mai des. Dar anii au trecut și distanța dintre noi a crescut.

Nu am cerut niciodată bani de la ei. Nici nu mi-ar fi trecut prin minte. Am muncit toată viața la fabrica de confecții din Ploiești și mi-am crescut singură copiii după ce soțul meu a murit devreme. Radu era sufletul meu. Îl țineam de mână când mergeam la școală și îi făceam plăcinta preferată în fiecare duminică. Acum, abia dacă mă sună o dată pe lună.

— Maria, ai vrea să bei o cafea? a întrebat Irina, fără să mă privească.

— Da, mulțumesc, am răspuns încet.

A turnat cafeaua în ceașcă și a pus-o pe masă, apoi s-a așezat la laptopul ei. Am încercat să deschid o conversație:

— Cum e Ana la grădiniță? S-a obișnuit?

Irina a ridicat din umeri:

— E ok. Nu prea avem timp să vorbim cu educatoarea, suntem amândoi foarte ocupați.

Am simțit un nod în gât. M-am uitat spre ușa camerei unde știam că e Radu. Mi-am dorit să iasă măcar să mă salute. Să mă întrebe dacă sunt bine sau dacă am nevoie de ceva. Dar ușa a rămas închisă.

Mi-am amintit de ultima dată când am încercat să-i invit la mine de Paște. Irina mi-a spus direct:

— Maria, preferăm să stăm acasă anul acesta. Avem nevoie de liniște.

Atunci am plâns toată noaptea. M-am simțit ca o povară pentru propriul meu copil.

Când eram mică, mama mea îmi spunea mereu: „Să nu-ți pierzi niciodată copiii, Maria. Să-i ții aproape.” Dar cum să-i ții aproape când lumea lor nu te mai vrea?

Am încercat să vorbesc cu Radu despre asta acum doi ani:

— Mamă, Irina simte că te bagi prea mult în viața noastră. Poate ar trebui să ne lași puțin spațiu.

— Dar eu doar vreau să vă ajut…

— Nu avem nevoie de ajutor acum.

M-am retras atunci, cu inima frântă. Am început să vin tot mai rar și să aduc doar mici cadouri pentru Ana: o păpușă, o carte de colorat, fructe din grădina mea. De fiecare dată simțeam că deranjez echilibrul lor fragil.

Vecina mea, tanti Viorica, mă întreabă mereu:

— Ce faci, dragă Maria? Nu te mai duci la copii?

— Mă duc… dar nu prea mă mai simt ca acasă.

— Las’ că-și dau ei seama ce pierd! Copiii din ziua de azi uită repede cine i-a crescut.

Poate are dreptate. Sau poate eu am greșit undeva. Poate am fost prea prezentă sau prea insistentă. Poate Irina nu m-a vrut niciodată cu adevărat în viața lor.

Într-o zi, Ana a venit la mine în brațe și mi-a șoptit:

— Bunica, de ce nu stai mai mult?

Am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii.

— Pentru că mami și tati au multe de făcut, puiule…

Aș fi vrut să-i spun adevărul: că nu știu dacă mai am loc în viața lor.

Acum stau singură în apartamentul meu mic din Ploiești și mă uit la pozele vechi cu Radu copil. Îmi lipsește râsul lui, îmi lipsește sentimentul că sunt importantă pentru cineva.

Uneori mă gândesc să nu mai merg deloc la ei. Să văd dacă le pasă sau dacă mă vor căuta vreodată. Dar apoi îmi amintesc de Ana și de ochii ei mari și calzi.

Poate că nu există răspunsuri simple pentru conflictele dintre generații. Poate că fiecare familie are rănile ei ascunse și cuvintele nespuse care dor cel mai tare.

Mă întreb: oare cât trebuie să lupți pentru a rămâne parte din viața copilului tău? Sau vine un moment când trebuie să accepți că ai devenit un străin?