Între două lumi: povestea unei mame care și-a pierdut casa pentru fericirea fiului

— Mamă, trebuie să vindem apartamentul. Nu mai merge așa. Irina vrea să locuim singuri, nu mai suportă să stea cu voi.

Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet peste masa din bucătărie, unde încă mai mirosea a ciorbă de perișoare. M-am uitat la el, la copilul meu cel mare, care abia împlinise douăzeci de ani, și nu l-am mai recunoscut. Avea o privire hotărâtă, dar în ochi îi juca o teamă pe care o știam prea bine: teama de a nu dezamăgi.

— Vlad, tu glumești? Cum să vindem apartamentul? Unde să ne ducem noi? Unde să te duci tu cu Irina și cu copilul pe drum?

Soțul meu, Doru, a tăcut. Îl știam: când nu spunea nimic, era cel mai periculos. Se uita la Vlad ca la un străin. Eu simțeam cum mi se strânge inima. Nu pentru apartament, ci pentru că vedeam cum familia noastră se rupe încet.

Totul a început cu doi ani în urmă, când Vlad a venit acasă cu Irina. Erau tineri, frumoși, și eu visam pentru el altceva. Să termine facultatea, să-și găsească un rost, să nu se grăbească. Dar Irina a rămas însărcinată și n-am mai avut ce face. Am acceptat-o în casa noastră, am făcut nuntă mică, am strâns bani de la rude și am încercat să-i ajutăm cum am putut.

La început a fost bine. Irina era tăcută, dar politicoasă. Îi plăcea să gătească și părea recunoscătoare că are unde sta. Dar după ce s-a născut Mara, totul s-a schimbat. Orice lucru mic devenea motiv de ceartă: cine spală vasele, cine face curat pe hol, cine plimbă copilul. Eu încercam să nu mă bag, dar simțeam că Irina mă privește ca pe o intrusă în propria mea casă.

Într-o seară, am auzit-o plângând în baie. M-am dus la ea și am întrebat-o ce s-a întâmplat.

— Nu mai pot, doamnă Maria… Nu mai pot cu atâta presiune. Parcă nu am aer aici. Vlad nu mă înțelege deloc.

Am încercat să-i explic că e greu la început pentru toată lumea, că și eu am trecut prin asta când m-am mutat cu soacra mea. Dar ea a dat din cap și a ieșit fără să spună nimic.

Vlad a început să lipsească tot mai mult de acasă. Se angajase la un service auto, lucra peste program ca să aducă bani pentru Mara. Dar banii nu ajungeau niciodată. Facturile creșteau, Mara avea nevoie de scutece și lapte praf, iar Irina voia să-și cumpere haine noi pentru că „nu mai are cu ce ieși din casă”.

Într-o zi, am găsit-o pe Irina făcând bagajele.

— Plec la mama! Nu mai suport! Ori plecăm noi doi separat, ori rămâneți voi aici! Nu mă interesează!

Vlad a venit acasă și a găsit-o plângând pe pat cu Mara în brațe.

— Mamă, trebuie să fac ceva! Nu pot s-o pierd pe Irina! Dacă nu vindem apartamentul, pleacă și ia copilul!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Pentru prima dată în viață m-am simțit neputincioasă. Doru a încercat să-l liniștească:

— Vlad, gândește-te bine! Dacă vinzi acum apartamentul, ce faci dacă nu merge cu Irina? Unde te duci? Unde ne ducem noi?

Dar Vlad nu voia să audă nimic. Era disperat.

Au urmat luni de discuții aprinse. Vecinii au început să bârfească: „Uite-i și pe ăștia! Își dau afară părinții din casă pentru o noră obraznică!” M-am simțit umilită de fiecare dată când ieșeam la piață sau la farmacie.

În cele din urmă am cedat. Am vândut apartamentul cu două camere din Drumul Taberei și ne-am mutat fiecare unde a putut: noi la sora mea din Pantelimon, Vlad cu Irina și Mara într-un apartament cu chirie la periferie.

La început părea că totul merge bine. Vlad era fericit că are „casa lui”, Irina zâmbea mai des, iar Mara începea să meargă de-a bușilea prin sufragerie. Dar după doar șase luni au început problemele: chiria era prea mare, serviciul lui Vlad nu-i mai ajungea nici pentru facturi, iar Irina s-a certat cu proprietara pentru că „nu-i place mirosul din bloc”.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Vlad m-a sunat:

— Mamă… nu mai pot… Trebuie să ne mutăm iar… N-avem bani… De ce m-ați lăsat să fac prostia asta?

Mi-au dat lacrimile. Cum puteam eu să-l ajut? Eu stăteam deja înghesuită cu Doru într-o cameră la sora mea, fără intimitate, fără liniște.

A doua zi am mers la ei cu o sacoșă de mâncare. Irina nici nu mi-a deschis ușa. Vlad stătea pe canapea cu capul în mâini.

— Mamă… îmi pare rău… Am greșit… Dar tu de ce n-ai insistat mai mult? De ce n-ai luptat pentru casa noastră?

M-am uitat la el și am simțit o furie mocnită:

— Vlad, tu ai ales! Eu am făcut tot ce-am putut pentru tine! Am renunțat la tot ca să fii tu fericit!

A tăcut. Și eu am tăcut. În camera aceea mică plutea toată nefericirea lumii.

Acum stau seara pe marginea patului și mă întreb: oare unde am greșit? Oare e vina mea că am vrut ca fiul meu să fie fericit? Sau e vina lui că n-a știut ce vrea cu adevărat?

Poate că niciodată nu vom ști răspunsul… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi sacrificat totul pentru copil sau v-ați fi apărat ultimul colț de liniște?