Între două lumi: Povestea unei mame care luptă să-și recâștige fiica și nepoata

— Nu mai vreau să te văd niciodată! Ai nevoie de ajutor, mamă, dar eu nu pot să-ți mai fiu aproape!
Cuvintele Anei mi-au răsunat în minte ca un ecou spart, în timp ce ușa grea s-a trântit în urma ei. Am rămas în pragul apartamentului, cu mâinile tremurânde și inima zdrobită. Era o după-amiază de noiembrie, friguroasă și mohorâtă, iar eu simțeam că tot universul meu s-a prăbușit într-o clipă. Nu-mi venea să cred că fata mea, singurul meu copil, mă privea acum ca pe un străin periculos.

Totul a început cu câteva luni înainte, când Ana a venit la mine cu Mara, nepoțica mea de doar patru ani. Îmi amintesc cum Mara a alergat spre mine cu brațele deschise, iar eu am strâns-o la piept cu lacrimi în ochi. Era lumina ochilor mei, singura bucurie care-mi mai rămăsese după ce soțul meu, Doru, murise pe neașteptate acum doi ani. De atunci, Ana s-a schimbat. Era mereu grăbită, mereu obosită, mereu cu privirea pierdută. Eu încercam să o ajut cum puteam: îi găteam, îi făceam cumpărăturile, mă ocupam de Mara cât timp ea lucra la birou.

Dar într-o zi, totul s-a năruit. Ana a venit acasă mai devreme decât de obicei și m-a găsit vorbind singură în bucătărie. Nu era prima dată când mă surprindea așa, dar de data asta a reacționat altfel. S-a uitat la mine cu o privire speriată și mi-a spus:

— Mamă, tu chiar vorbeai cu tata? El nu mai e aici… Trebuie să te oprești!

Am încercat să-i explic că uneori simt nevoia să vorbesc cu Doru, că mă ajută să trec peste durere. Dar Ana nu m-a ascultat. Din ziua aceea a început să mă evite. A venit tot mai rar cu Mara, iar când venea părea tensionată, ca și cum ar fi stat pe ace.

Într-o seară, după ce Mara a adormit în brațele mele, Ana a izbucnit:

— Nu pot să te las singură cu ea! Nu știu ce-i spui copilului! Ai nevoie de tratament! Poate ar trebui să vorbești cu un psiholog…

M-am simțit umilită și trădată. Eu, care am crescut-o singură pe Ana cât Doru era plecat la muncă în Italia! Eu, care am renunțat la tot pentru ea! Acum eram considerată nebună în propria mea casă.

De atunci, nu am mai văzut-o pe Mara. Ana nu-mi răspunde la telefon, nu-mi deschide ușa. Am încercat să-i scriu scrisori, să-i las mesaje la serviciu. Nimic. Vecina mea, doamna Stanciu, mi-a spus că Ana a dus-o pe Mara la grădiniță în alt cartier ca să nu mă întâlnesc cu ele din întâmplare.

Sunt zile când mă trezesc dimineața și primul gând e: „Poate azi îmi va răspunde.” Dar nu se întâmplă nimic. Casa e pustie și tăcerea mă apasă ca o piatră pe piept. Mă uit la pozele cu Mara și mă întreb dacă mă va uita. Dacă va crește fără să știe cât de mult o iubesc.

Într-o zi am primit o scrisoare de la Ana. O hârtie rece, oficială: „Te rog să nu mai insiști. Nu vreau ca Mara să fie expusă la comportamentele tale ciudate. Dacă vei continua să ne cauți, voi lua măsuri legale.”

Am plâns ore întregi. M-am dus la biserică și m-am rugat pentru iertare și pentru putere. Preotul m-a ascultat și mi-a spus blând:

— Mariana, uneori copiii noștri cred că știu ce e mai bine pentru noi. Dar și tu ai nevoie de ajutor. Poate ar fi bine să vorbești cu cineva…

Am început să merg la psihologul din cartier. Doamna Rusu m-a ascultat fără să mă judece. Mi-a spus că durerea pierderii poate lua multe forme și că nu e rușinos să ceri ajutor. Dar rana dintre mine și Ana părea prea adâncă pentru a fi vindecată doar cu vorbe.

Într-o duminică am văzut-o pe Ana din întâmplare la supermarket. Era cu Mara de mână. Am vrut să alerg spre ele, dar Ana s-a întors brusc și a ieșit din magazin înainte să apuc să spun ceva. Mara s-a uitat înapoi la mine cu ochii mari și triști.

M-am întors acasă și am început să scriu această poveste. Poate cineva va citi și îmi va da un sfat. Poate cineva a trecut prin ce trec eu acum.

Mi-e dor de fata mea. Mi-e dor de nepoata mea. Mă simt vinovată că nu am știut cum să gestionez durerea după moartea lui Doru și că am speriat-o pe Ana fără să vreau.

Dar oare nu merităm toți o a doua șansă? Oare dragostea dintre mamă și fiică poate fi distrusă definitiv de frică și neînțelegere?

Poate cineva dintre voi știe cum pot ajunge din nou la inima Anei… Sau poate trebuie doar să aștept? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?