Între două lumi: Povestea unei mame care învață să accepte schimbarea

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! Ai cunoscut-o pe Ana acum trei luni și deja vrei să te căsătorești cu ea?
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei care fierbea pe aragaz. Vlad, băiatul meu, stătea în picioare lângă masă, cu mâinile încrucișate și privirea încăpățânată.
— Mamă, știu ce simt. Ana mă face fericit. Nu vreau să mai aștept.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îl crescusem singură după ce tatăl lui ne-a părăsit când Vlad avea doar șapte ani. Îmi promisesem că voi fi totul pentru el: mamă, tată, prieten. Și acum, când simțeam că mi se rupe o bucată din suflet, trebuia să-l las să plece cu o fată pe care abia o întâlnisem la o cafea grăbită, la insistențele lui.

Ana era altfel decât fetele din satul nostru de lângă Pitești. Purta blugi rupți, avea părul vopsit într-un roșu aprins și vorbea tare, râdea zgomotos. Era de la oraș, din București, și lucra ca designer grafic. Nu știa să facă sarmale și nici nu părea interesată să învețe. La masa noastră de duminică, în loc să ajute la bucătărie, stătea pe telefon sau povestea despre festivaluri și cărți de psihologie.

— Mariana, lasă-i să fie fericiți! mi-a spus sora mea, Lidia, într-o seară când mă plângeam la telefon.
— Dar nu vezi cât de diferită e? Nu știe nimic despre viața noastră. Cum o să se descurce Vlad cu ea?
— Poate tocmai asta are nevoie Vlad. Să iasă din tiparele noastre.

Nu am putut dormi toată noaptea. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru el: nopțile nedormite când era bolnav, banii strânși cu greu pentru facultate, zilele în care am muncit la câmp ca să nu-i lipsească nimic. Și acum trebuia să-l văd cum pleacă într-o lume care nu-mi aparținea.

Nunta a fost simplă, la un restaurant mic din oraș. Ana a purtat o rochie scurtă, fără voal. Mama ei a venit cu un buchet de flori sălbatice și a povestit cu toată lumea despre vacanțele lor în Grecia. Eu am stat retrasă la o masă, privind cum Vlad râde cu prietenii lui de la București. M-am simțit invizibilă.

După nuntă, Vlad a început să vină tot mai rar acasă. Când venea, era mereu pe fugă. Ana nu voia să stea prea mult la țară; spunea că nu suportă mirosul de fân și găinile care cotcodăcesc sub geam. Odată am auzit-o spunându-i lui Vlad:
— Hai să mergem acasă, iubire. Miroase a copilărie tristă aici.

M-am simțit jignită. Am plâns în tăcere în camera mea, întrebându-mă dacă am greșit undeva ca mamă.

Într-o zi de toamnă, Vlad m-a sunat:
— Mamă, Ana e însărcinată!
Am simțit un val de emoții: bucurie, teamă, neliniște. Poate că un nepot va aduce familia mai aproape.

Când s-a născut Mara, am mers la București cu un coș plin de bunătăți: brânză de casă, cozonac, ouă proaspete. Ana m-a primit politicos, dar distant:
— Mulțumim, Mariana! Dar să știi că noi nu prea mâncăm lactate și Mara e alergică la ou.
M-am simțit inutilă. Am lăsat coșul pe masă și m-am retras într-un colț al sufrageriei lor moderne, unde totul era alb și rece.

În următoarele luni am încercat să mă apropii de Ana. I-am scris mesaje cu rețete pentru bebeluși, am întrebat-o dacă are nevoie de ajutor. Răspunsurile erau scurte:
— Mulțumesc, ne descurcăm.

Într-o zi am primit un mesaj de la Vlad:
— Mamă, Ana se simte copleșită. Poate ai putea veni să stai cu Mara câteva zile?
Am plecat imediat la București. Când am ajuns, Ana era palidă și obosită.
— Mariana… îmi pare rău dacă am părut rece până acum. Mi-e greu fără mama mea aici și nu știu cum să mă descurc cu Mara.
Am simțit cum zidurile dintre noi se prăbușesc puțin câte puțin.

În zilele următoare am gătit împreună supă pentru Mara, am plimbat-o prin parc și am povestit despre copilăriile noastre atât de diferite. Am descoperit că Ana avea propriile ei răni: părinții ei divorțaseră când era mică și crescuse mai mult singură decât cu mama ei.

Într-o seară, după ce Mara adormise, Ana mi-a spus:
— Mi-a fost teamă că nu mă vei accepta niciodată… Dar îmi doresc ca Mara să aibă bunica aproape.
Am plâns amândouă în tăcere.

Acum merg des la București și Ana mă sună pentru sfaturi despre Mara sau doar ca să povestim. Vlad e fericit și eu am învățat că iubirea nu are reguli fixe sau rețete moștenite din bătrâni.

Mă întreb uneori: câte familii se destramă din cauza prejudecăților? Oare cât de mult pierdem atunci când refuzăm să acceptăm schimbarea? Poate dragostea adevărată începe atunci când renunțăm la frică.