Între două lumi: Povestea unei mame care încearcă să le facă pe toate

— Nu mai insista, Ana! Ți-am spus că nu pot, nu vreau și gata!

Vocea mamei mele răsună încăpățânată în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pereți îngălbeniți de timp. Stau în picioare, cu mâinile strânse pe spătarul scaunului, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. E a treia oară săptămâna asta când o rog să stea cu Maria, fetița mea de patru ani, măcar două ore pe zi, cât sunt la muncă. Dar mama nu cedează.

— Mamă, te rog… Nu mai am pe nimeni. Dacă nu mă ajută nimeni, o să pierd serviciul. Ce vrei să fac?

Ea oftează teatral și-și toarnă cafeaua în ceașca veche cu margini ciobite.

— Ana, eu mi-am crescut copiii. Acum e rândul tău. Eu am obosit. Nu mai pot cu copiii mici. Să-ți găsești o bonă sau să-ți iei un serviciu de-acasă.

Mă uit la ea și simt cum se rupe ceva în mine. Nu e prima dată când mă lovește refuzul ei, dar azi doare mai tare ca niciodată. Poate pentru că sunt la capătul puterilor. Poate pentru că știu că mâine șefa mea nu va mai accepta încă o zi de întârziere.

Am 32 de ani și sunt mamă singură. Tatăl Mariei a plecat când ea avea doar un an, lăsându-ne cu datorii și promisiuni goale. De atunci, tot ce am făcut a fost să supraviețuiesc: să plătesc chiria la garsoniera noastră din cartierul Militari, să pun ceva pe masă, să mă asigur că Maria are haine curate și jucării cât de cât decente. Am renunțat la visele mele de adolescentă – voiam să fiu profesoară de română – și am acceptat orice job am găsit: casieră la supermarket, vânzătoare la magazinul de haine, operator call-center.

Acum lucrez la o firmă mică de contabilitate, part-time, dar programul e fix și nu pot lucra de acasă. Salariul abia ne ajunge pentru strictul necesar. O bonă costă cât jumătate din leafă. Grădinița de stat e plină; lista de așteptare e interminabilă.

— Ana, nu vreau să mă cert cu tine, dar trebuie să înțelegi că am și eu viața mea! Vreau să merg la biserică, la piață, la prietenele mele. Nu pot sta legată de un copil mic toată ziua!

Îmi mușc buza și încerc să nu izbucnesc.

— Mamă, e nepoata ta! Nu-ți pasă deloc?

Se uită la mine cu ochii ei reci, obosiți.

— Îmi pasă, dar nu pot. Și gata!

Mă întorc acasă cu ochii umflați de plâns. Maria mă așteaptă la ușă cu păpușa ei preferată.

— Mami, azi mergem în parc?

Îi zâmbesc forțat.

— Poate mâine, iubita mea…

Noaptea nu pot dormi. Mă gândesc la toate femeile pe care le văd zilnic în metrou: unele cu copii mici agățați de mână, altele cu ochii pierduți în telefoane, obosite și triste. Câte dintre ele or fi ca mine? Câte or avea mame care le întorc spatele?

A doua zi dimineață sun la șefa mea.

— Doamna Rusu, vă rog… Încerc să găsesc o soluție pentru Maria. Vă rog să mă mai lăsați două zile…

— Ana, îmi pare rău. Dacă nu vii la program, va trebui să găsesc pe altcineva.

Închid telefonul tremurând. Îmi vine să urlu. Merg la geam și privesc blocurile gri din jur. Oare chiar nu există nicio soluție?

Îmi sun prietena cea mai bună, Ioana.

— Ioana, tu ai putea să stai cu Maria două ore pe zi?

— Ana, știi că lucrez la bancă… Dar pot încerca să vorbesc cu mama mea. Poate ea ar putea…

O rază de speranță. Dar doamna Paraschiva e bolnavă de inimă și abia se descurcă singură.

În următoarele zile încerc tot ce pot: pun anunțuri pe grupurile de mămici din cartier, întreb vecinele bătrâne dacă ar vrea să câștige niște bani stând cu Maria. Toate dau din umeri sau cer sume imposibile.

Într-o seară, Maria face febră mare. Fug cu ea la spitalul Grigore Alexandrescu. Stăm șase ore pe holuri reci, printre alți copii bolnavi și mame disperate. O asistenta mă întreabă:

— Nu aveți pe nimeni care să vă ajute?

Îi spun că nu.

— Sincer? Sunteți una dintre multele mame singure care se descurcă cum pot… Statul nu vă ajută prea mult.

Zâmbesc amar.

După o săptămână pierd jobul. Șefa îmi trimite un mesaj sec: „Îmi pare rău, Ana. Poate data viitoare.”

Merg din nou la mama.

— Mamă… Am rămas fără serviciu. Ești mulțumită acum?

Se uită la mine fără expresie.

— Ana, fiecare are crucea lui…

Simt că mă sufoc. Plec fără să mai spun nimic.

În zilele următoare încerc să găsesc altceva: dau telefoane, trimit CV-uri, merg la interviuri unde mă întreabă dacă am cu cine lăsa copilul acasă. De fiecare dată când spun „nu”, văd cum li se schimbă fața.

Maria mă întreabă într-o seară:

— Mami, tu plângi?

O iau în brațe și îi spun că totul va fi bine. Dar nu știu dacă va fi.

Într-o duminică dimineață mă trezesc cu un mesaj de la mama: „Dacă vrei să vii la masă azi…”

Mergem amândouă. Mama ne așteaptă cu sarmale și cozonac. Maria râde și se joacă prin casă. La plecare îi spun mamei:

— Mamă… Chiar nu poți niciodată?

Ea oftează lung.

— Poate… din când în când… Dar nu promite nimic.

Plec acasă mai ușoară cu un gram de speranță.

Acum scriu povestea asta pentru voi toți cei care poate treceți prin ceva asemănător. Știu că nu sunt singura care încearcă să împace munca și familia fără sprijin real.

Oare cât putem duce singuri? Oare când vom învăța să ne ajutăm unii pe alții fără reproșuri? Voi ce ați face în locul meu?