Între două lumi: Povestea unei mame care a încercat să-și protejeze copiii de greutăți, dar a descoperit că tocmai acestea îi fac mai puternici

— Vlad, Rareș, iar vă certați? Am strigat din bucătărie, cu vocea tremurândă de oboseală și frustrare. Farfuriile zăngăneau pe masă, iar mirosul de ciorbă de perișoare nu reușea să acopere tensiunea din aer. Era seara aceea de joi, când totul părea să se destrame în jurul meu.

Vlad, băiatul meu cel mare, tocmai împlinise 19 ani și nu mai voia să audă de facultate. Rareș, cu trei ani mai mic, îl privea cu admirație și teamă. Soțul meu, Ion, stătea retras la televizor, prefăcându-se că nu aude discuțiile noastre. Dar eu simțeam cum fiecare cuvânt rostit sau nerostit se adună ca o povară pe umerii mei.

— Mamă, nu vreau să mai merg la cursuri. Nu mă regăsesc acolo. Vreau să muncesc, să văd cum e viața adevărată! a izbucnit Vlad, trântind ușa camerei lui.

— Și eu vreau să încerc! a adăugat Rareș, cu voce subțire, dar hotărâtă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi doream pentru ei tot ce e mai bun. Să nu le lipsească nimic, să nu treacă prin lipsurile pe care le-am trăit eu în copilărie la țară, când mama îmi cosea hainele rupte și tata venea acasă cu palmele crăpate de muncă. Dar copiii mei voiau altceva. Voiau să simtă greutatea lumii pe pielea lor.

— Nu sunteți pregătiți! am spus printre dinți. Viața nu e așa cum credeți voi. Nu e doar despre bani și libertate. E despre responsabilitate, despre facturi neplătite și oameni care te dezamăgesc.

Vlad m-a privit cu ochii lui verzi, încăpățânați:

— Lasă-ne să încercăm! Dacă nu ne lași acum, când?

Ion a oftat din fotoliu:

— Lasă-i, Mariana. Poate au nevoie să dea cu capul de prag ca să înțeleagă.

Am simțit un val de furie și neputință. Cum să-i las? Cum să-i arunc în lume fără plasă de siguranță?

În noaptea aceea n-am dormit. M-am perpelit în pat, ascultând respirația grea a lui Ion și gândindu-mă la toate scenariile posibile: accidente, eșecuri, prietenii toxice, lipsuri. Dimineața am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Ne întoarcem diseară. Mergem să căutăm de lucru.”

Am simțit un gol în stomac. Am vrut să-i sun, dar m-am abținut. Am stat toată ziua cu ochii pe telefon. Seara au venit acasă obosiți, dar cu zâmbetul pe buze.

— Mamă, am găsit ceva! La o pizzerie din centru. Ne-au zis că putem începe de mâine ca ajutoare de bucătar.

— Și eu pot ajuta la livrări! a spus Rareș mândru.

Am încercat să par calmă:

— Bine… Dar dacă pățiți ceva? Dacă vă păcălesc? Dacă nu vă plătesc?

Vlad a râs amar:

— Mamă, trebuie să avem și noi grijile noastre. Nu putem trăi mereu sub aripa ta.

Zilele au trecut greu pentru mine. Îi vedeam venind acasă târziu, obosiți, cu hainele mirosind a pizza și ulei încins. Uneori îi auzeam certându-se pe hol:

— De ce ai luat tu mai mulți bani azi?

— Pentru că am stat peste program!

— Nu e corect!

M-am băgat între ei:

— Nu vă certați pentru bani! Nu asta contează!

Dar ei nu mă mai ascultau ca înainte. Erau deja schimbați. Mai maturi, mai reci uneori.

Într-o seară l-am găsit pe Vlad plângând în baie. Am bătut ușor la ușă:

— Vlad… Ce s-a întâmplat?

A deschis ușa cu ochii roșii:

— M-au dat afară azi. Au zis că nu mă descurc destul de repede… Și Rareș râde de mine.

L-am strâns în brațe ca atunci când era mic:

— Ești puternic. O să găsești altceva.

A doua zi Rareș a venit acasă cu bicicleta spartă și genunchii juliți:

— M-au fugărit niște câini când duceam pizza la blocurile vechi… Am scăpat la limită.

Am vrut să-l cert că nu m-a sunat, dar l-am luat în brațe și i-am curățat rănile ca pe vremuri.

În lunile următoare au schimbat mai multe joburi: la supermarket, la o spălătorie auto, la o firmă de curierat. De fiecare dată veneau acasă cu povești noi: șefi abuzivi, colegi care îi furau din bacșișuri, clienți răutăcioși sau pur și simplu zile în care nu aveau chef de nimic.

Eu îi priveam cum cresc sub ochii mei și mă întrebam dacă am greșit lăsându-i să plece pe drumul lor. Dar într-o seară i-am auzit vorbind în bucătărie:

— Știi ce? Parcă încep să-i înțeleg pe ai noștri… Nu e ușor deloc.

— Da… Dar măcar știu acum că pot să mă descurc singur.

Am intrat încet și le-am pus farfuriile pe masă:

— Vlad, Rareș… V-am pregătit ciorbă caldă. Haideți la masă.

S-au uitat la mine altfel decât înainte: cu recunoștință și respect.

În acea seară am mâncat împreună fără certuri sau reproșuri. Doar liniște și o dragoste nou-descoperită între noi.

Acum mă uit la ei și mă întreb: oare cât trebuie să sufere un părinte ca să-și lase copiii să devină adulți? Oare dragostea adevărată înseamnă să-i protejezi mereu sau să-i lași să cadă și să se ridice singuri? Voi ce ați face în locul meu?