Între două lumi: Povestea unei fiice, a unui fiu și a unui tată uitat

— Ioana, nu pot să-l las acolo! Nu pot! vocea lui Mihai, fratele meu mai mic, răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți ai casei părintești. Era seară, iar afară ningea mocnit peste satul nostru uitat de lume, la marginea județului Botoșani. Tata vitreg, Ilie, stătea pe scaunul lui vechi, cu ochii pierduți în soba care abia mai duduia. Avea 86 de ani și părea că fiecare iarnă îi mai lua câte o bucată din suflet.

Eu stăteam cu mâinile încrucișate pe masă, încercând să-mi țin lacrimile. Îmi simțeam inima sfâșiată între două lumi: fiul meu, Vlad, mă aștepta acasă în oraș, iar aici, bătrânul care mă crescuse de la șase ani avea nevoie de mine mai mult ca niciodată. Mama murise acum zece ani, iar tata biologic era doar o umbră în amintirile mele.

— Mihai, nu mai pot. Nu mai pot să vin la fiecare două zile să-i aduc lemne, să-i fac mâncare, să-l spăl. Vlad are nevoie de mine. Sunt singură cu el. Tu știi cât de greu e la școală, cât suferă că nu are un tată…

Mihai s-a ridicat brusc și a început să plimbe nervos prin cameră.

— Și ce vrei să facem? Să-l ducem la azil? Să-l lăsăm printre străini? Tu ai văzut cum arată acolo? Am fost cu tanti Maria la frate-su și… nu vreau să ajungă tata acolo!

Ilie nu spunea nimic. Doar ofta greu și-și strângea palmele noduroase în poală. M-am uitat la el și am simțit un val de vinovăție. Îmi aminteam cum mă lua de mână când eram mică și mă ducea la școală prin noroaie. Cum îmi făcea ceai cu miere când aveam febră. Dar acum eram adult și viața mea era un carusel de griji: serviciu, copil, navetă între oraș și sat.

— Mihai, nu avem bani să angajăm pe cineva. Eu nu pot să-mi pierd serviciul. Dacă mă dau afară, ce fac cu Vlad? Tu ai trei copii mici acasă… Nu putem continua așa la nesfârșit!

Mihai s-a oprit în dreptul ușii și a izbucnit în plâns.

— Nu știu ce să facem… Nu vreau să-l pierdem și pe el…

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit afară în zăpadă și am privit spre cerul întunecat. M-am gândit la toate femeile din sat care își lăsaseră părinții în grija statului. Le judecasem mereu. Acum eram una dintre ele?

A doua zi dimineață, Vlad m-a sunat:

— Mami, vii azi acasă? Mi-e dor de tine…

Vocea lui subțire m-a străpuns ca un cuțit. Am promis că ajung până seara. Dar înainte să plec, Ilie m-a prins de mână.

— Ioana… dacă trebuie să mă duceți acolo… duceți-mă. Nu vreau să vă chinuiți pentru mine.

Am izbucnit în lacrimi.

— Nu e corect! Nu e corect ca tu să fii singur! Dar nici Vlad nu merită o mamă mereu absentă…

În drum spre oraș, am plâns tot timpul. M-am gândit la copilul meu care crește fără tată și la bătrânul care îmbătrânește fără copii aproape. La serviciu eram mereu obosită, neatentă. Șefa mă chema tot mai des la discuții.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Vlad, am primit un telefon de la Mihai:

— Ioana… tata a căzut azi noapte. Vecina l-a găsit dimineață pe jos. Nu poate să se ridice singur…

Am simțit că mă prăbușesc. Am plecat imediat spre sat. L-am găsit pe Ilie palid, cu ochii umezi.

— Ioana… nu mai pot…

Am chemat ambulanța. La spital ne-au spus că are fractură de șold și că recuperarea va fi lungă. Asistenta socială ne-a sugerat azilul.

— E cea mai bună soluție pentru el și pentru voi. Aici nu are cine să-l îngrijească non-stop.

Mihai a început iar să plângă.

— Ioana, tu ce zici?

Am simțit că tot satul ne judecă. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Uite-o pe Ioana, își lasă tatăl la azil…”

În cele din urmă, am semnat actele. L-am dus pe Ilie într-un cămin din apropiere de orașul nostru. Era curat, personalul părea amabil, dar ochii lui Ilie s-au umplut de lacrimi când am plecat.

— Să veniți pe la mine… vă rog…

În fiecare weekend îl vizitam cu Vlad. Încercam să aduc puțină bucurie în camera lui micuță cu miros de medicamente și vechi.

Dar vinovăția nu m-a părăsit niciodată. Vlad era mai fericit acum că eram mai mult acasă cu el. Dar eu? Eu mă simțeam ruptă între două lumi care nu se vor întâlni niciodată.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare există vreo alegere corectă când trebuie să alegi între copilul tău și părintele care te-a crescut? Voi ce ați fi făcut în locul meu?