Între două lumi: Povestea unei femei care nu poate avea copii și lupta cu așteptările familiei

— Irina, iar nu ai mâncat tot? Nu știu cum vrei să faci un copil dacă nici nu te hrănești ca lumea!
Vocea doamnei Maria răsună în bucătăria mică, cu miros de sarmale și cafea tare. Mâinile îmi tremură pe farfurie. Vlad, soțul meu, tace. Își privește telefonul, de parcă acolo ar găsi răspunsuri la toate problemele noastre.
— Mamă, las-o, zice el încet, fără vlagă.
— Las-o? Cum să o las? Voi nu vedeți că timpul trece? Toate prietenele tale au deja copii! Ce așteptați?
Mă simt ca o piesă de mobilier în propria viață. Aș vrea să țip, să-i spun adevărul: că am încercat totul, că am plâns nopți la rând, că fiecare test negativ a fost ca o lovitură în stomac. Dar nu pot. Vlad nu vrea să știe nimeni. „Nu e treaba lor”, mi-a spus de atâtea ori. Dar e treaba lor, pentru că fiecare masă de duminică se transformă într-un interogatoriu.

În camera noastră, după ce pleacă mama lui Vlad, liniștea e apăsătoare.
— Vlad, nu mai pot. Trebuie să-i spunem. Nu mai suport privirile ei, întrebările…
El oftează și se trântește pe pat.
— Irina, te rog… Nu acum. Lasă-mă să mă gândesc.
— Dar cât să mai așteptăm? Crezi că o să dispară problema dacă nu vorbim despre ea?
— Nu vreau să o supăr pe mama…

Asta e problema: mereu mama lui. Eu nu contez? Eu nu sufăr? Mă simt singură în lupta asta. Am fost la medici, am făcut analize, am luat pastile care m-au făcut să mă simt ca o străină în propriul corp. Vlad a venit cu mine la început, dar apoi s-a retras. „O să fie bine”, zicea mereu, dar vocea lui era goală.

Într-o seară, după încă o ceartă mocnită, am ieșit pe balcon și am sunat-o pe sora mea, Alina.
— Irina, trebuie să ai grijă de tine. Nu poți duce totul singură.
— Dar dacă îi spun și se supără? Dacă Vlad mă învinovățește?
— Dacă nu îi spui, o să te pierzi pe tine.

Avea dreptate. Începusem să mă pierd. Nu mai eram Irina cea veselă, care râdea la glumele lui Vlad sau care visa la vacanțe la munte. Eram doar o femeie care numără zilele fertile și se teme de fiecare întrebare despre copii.

Într-o duminică, după ce doamna Maria a plecat iar supărată că nu are nepoți, am izbucnit.
— Vlad, eu îi spun! Nu mai pot!
El s-a ridicat brusc:
— Nu! Te rog! O să creadă că e vina ta!
— Și ce dacă? Poate e momentul să știe adevărul!
— Irina… (vocea lui tremura) Nu vreau să te pierd.

Atunci am înțeles: nu era doar frica de mama lui. Era frica de rușine, de privirile vecinilor, de bârfele din satul lor natal. În România încă se vorbește pe la colțuri: „Au bani, au casă frumoasă, dar copii nu… O fi ceva în neregulă cu ea”.

Am decis să mergem împreună la un psiholog de cuplu. Prima ședință a fost un șoc pentru Vlad.
— De ce trebuie să vorbim despre asta cu un străin?
— Pentru că noi doi nu mai știm cum să vorbim unul cu altul!

Psihologul ne-a ajutat să punem în cuvinte durerea noastră. Să recunoaștem că ne simțim vinovați fără motiv. Că ne iubim, dar suntem prizonieri ai așteptărilor altora.

După câteva luni, Vlad a prins curaj. Într-o seară, la masa de duminică, când doamna Maria a început iar cu întrebările:
— Mamă… trebuie să-ți spunem ceva.
Ea s-a oprit din mestecat.
— Ce s-a întâmplat?
Vlad mi-a strâns mâna sub masă.
— Am încercat… dar nu putem avea copii.

Liniște. Apoi lacrimi. Doamna Maria a plâns mult. M-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit:
— Iartă-mă, Irina… N-am știut cât suferiți.

Nu s-a schimbat totul peste noapte. Încă doare când văd copii pe stradă sau când primesc invitații la botezuri. Dar acum suntem împreună în lupta asta. Și uneori mă gândesc: oare câte femei ca mine trăiesc cu rușinea și tăcerea? Oare cât de mult ne lăsăm viețile conduse de așteptările altora?

Poate că nu voi fi niciodată mamă biologică. Dar pot fi femeia care își spune povestea și îi ajută pe alții să nu mai tacă. Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați găsi curajul să spuneți adevărul?