Între două lumi: Povestea unei alegeri greșite

— Nu mă mai minți, Radu! Ți-ai găsit pe alta, nu-i așa?
Vocea Ioanei răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Tremuram, cu mâinile strânse pe spătarul scaunului, incapabil să-i răspund. Privirea ei era tăioasă, dar în ochii aceia mari vedeam mai multă durere decât furie.
— Ioana, nu e așa cum crezi…
— Atunci spune-mi tu cum e! strigă ea, iar copiii se treziră din camera alăturată. Am simțit cum tot universul meu se prăbușește.

Așa a început sfârșitul. Sau poate doar începutul sfârșitului. Mă numesc Radu și am 38 de ani. Am avut o viață obișnuită: serviciu la o firmă de construcții, o soție care m-a iubit și doi copii minunați, Vlad și Ana. Dar undeva pe drum, am început să simt că mă sufoc. Zilele erau la fel, certurile tot mai dese, banii niciodată destui. Mă uitam în oglindă și nu mă mai recunoșteam.

Apoi a apărut ea: Mirela. Colegă nouă la birou, mereu zâmbitoare, mereu atentă la ce spun. Cu ea mă simțeam din nou tânăr, important. Îmi scria mesaje târziu în noapte, mă întreba cum mă simt, îmi aducea cafea dimineața. Încet-încet, am început să cred că merit mai mult decât rutina de acasă.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am făcut pasul pe care îl regret acum în fiecare clipă. I-am spus Ioanei că nu mai pot, că vreau să plec. Copiii plângeau, Ioana plângea, iar eu… eu am fugit. Am fugit la Mirela, convins că acolo voi găsi fericirea.

Primele săptămâni au fost ca un vis. Ne plimbam prin Herăstrău ținându-ne de mână, râdeam la filme proaste și beam vin pe balconul ei mic din Drumul Taberei. Dar încet-încet, realitatea a început să se strecoare printre noi. Mirela voia mai mult: voia să ne mutăm împreună, voia copii, voia promisiuni pe care nu eram pregătit să le fac.

În același timp, viața de acasă se destrăma. Vlad nu-mi mai răspundea la telefon. Ana îmi trimitea desene cu inimi frânte. Ioana mă suna doar ca să-mi spună cât de greu le este fără mine sau ca să-mi ceară bani pentru facturi. Mă simțeam prins între două lumi: una nouă, plină de promisiuni goale, și una veche, pe care o distrusesem cu mâna mea.

Într-o zi de duminică, am trecut pe lângă blocul unde locuiam cu familia mea. Am văzut-o pe Ioana ieșind cu copiii la magazin. Ana m-a zărit și a alergat spre mine:
— Tati! De ce nu mai vii acasă?
M-am aplecat s-o iau în brațe și am simțit cum mi se rupe sufletul.
— Tati are multe de rezolvat acum… dar vă iubește mult.
Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui mari și triști:
— Dacă ne iubeai, nu plecai.

Am plecat de acolo cu inima frântă și cu lacrimile șiroind pe obraji. Mirela nu a înțeles niciodată de ce nu pot fi fericit cu ea. Într-o seară mi-a spus:
— Radu, tu trăiești în trecut. Dacă vrei să fii cu mine, trebuie să lași totul în urmă.
Dar cum să las în urmă copiii mei? Cum să uit femeia care mi-a fost alături când nu aveam nimic?

Au trecut luni de zile în care am încercat să mă împart între două vieți. La birou eram cu Mirela, acasă încercam să fiu tată la telefon. Niciunde nu eram întreg. Prietenii mei m-au judecat aspru:
— Ai stricat tot pentru o aventură! Ce-ai câștigat?
Mama mea nici nu mai vorbea cu mine:
— Să nu vii la noi până nu-ți pui viața în ordine!

Într-o noapte nu am mai rezistat și am sunat-o pe Ioana:
— Te rog… putem vorbi?
A acceptat să ne vedem într-o cafenea mică din centru. Era obosită, trasă la față, dar demnitatea ei m-a făcut să mă simt și mai mic.
— Ce vrei de la mine, Radu? Să te iert? Să te primesc înapoi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?
— Nu știu ce vreau… doar că îmi e dor de voi toți. Am greșit enorm.
A oftat adânc:
— Nu eu trebuie să te ierți prima dată, ci tu pe tine însuți.

Am plecat de acolo cu un gol imens în suflet. Mirela a simțit că ceva s-a schimbat și într-o zi a plecat fără să spună nimic. Am rămas singur într-un apartament străin, cu amintirile mele și cu regretul care mă apăsa ca o piatră pe piept.

Acum încerc să repar ce se mai poate repara. Merg la terapie, vorbesc cu copiii cât pot de des și încerc să fiu prezent în viețile lor chiar dacă nu mai locuim împreună. Ioana încă nu poate avea încredere în mine și nici nu știu dacă va putea vreodată.

M-am întrebat de sute de ori: De ce am făcut asta? De ce am crezut că fericirea e altundeva? Poate pentru că nu am avut curajul să lupt pentru ceea ce aveam deja.

Oare câți dintre noi fugim de probleme doar ca să descoperim că ele ne urmează peste tot? Oare putem vreodată repara cu adevărat ceea ce am distrus?

Poate povestea mea îi va face pe alții să se gândească de două ori înainte să arunce totul pentru o iluzie.