Între două lumi: Povestea mea între mama și soacră

— Nu-mi place cum ai făcut sarmalele astea, Ana. Mama lui Radu, doamna Stancu, mă privea peste ochelari, cu acea privire rece pe care o cunoșteam deja prea bine. Era Ajunul Crăciunului, iar eu mă străduisem să gătesc după rețeta ei, sperând că, măcar de data asta, voi primi un zâmbet sau o vorbă bună. În schimb, am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie.

— Poate data viitoare, dacă ai timp, te uiți la mine cum le fac eu, a continuat ea, cu vocea aceea tăioasă care tăia orice urmă de speranță. Radu era ocupat cu fratele lui în sufragerie și nu vedea nimic. M-am abținut să răspund, deși în mintea mea urlam: „De ce nu pot fi niciodată suficientă pentru tine?”

Așa a început totul. De la o masă de sărbătoare care trebuia să ne apropie, am simțit că mă afund tot mai mult într-o mlaștină a neînțelegerilor. În fiecare duminică la prânz, când mergeam la ei, simțeam că trebuie să demonstrez ceva. Că trebuie să fiu mai bună, mai atentă, mai… ca ea. Dar orice făceam era greșit.

— Ana, nu ai pus destulă sare în ciorbă.
— Ana, nu așa se calcă o cămașă.
— Ana, copilul e prea subțire. Îl hrănești cum trebuie?

Radu mă lua uneori apărarea, dar de cele mai multe ori ridica din umeri: „Las-o, mamă, fiecare face cum știe.” Dar eu știam că nu era de ajuns. Într-o seară, după ce am ajuns acasă de la ei, am izbucnit în plâns. Radu m-a luat în brațe, dar nu a spus nimic. Poate nici el nu știa ce să spună.

Într-o zi, când băiatul nostru, Vlad, avea febră mare și eram singură acasă cu el, doamna Stancu a venit neanunțată. A intrat direct în cameră și a început să inspecteze totul: medicamentele, termometrul, chiar și pijamaua copilului.

— Nu știi să ai grijă de el! Dacă pățește ceva? Eu nu l-am crescut pe Radu așa!

Atunci am simțit că ceva se rupe în mine. Am ridicat vocea pentru prima dată:

— Doamnă Stancu, vă rog să mă lăsați să fiu mamă pentru copilul meu! Știu ce fac!

S-a uitat la mine ca și cum aș fi comis o crimă. A ieșit trântind ușa și nu mi-a mai vorbit două săptămâni. Radu era prins la mijloc. Încerca să ne împace pe amândouă, dar fiecare discuție se termina cu lacrimi sau reproșuri.

Într-o seară de vară, după o ceartă aprinsă cu Radu despre cât de mult ar trebui să ne implicăm familia în viața noastră, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu undeva. Dacă nu cumva aștept prea mult de la oameni care nu pot oferi mai mult.

A doua zi am decis să vorbesc deschis cu doamna Stancu. Am invitat-o la noi la cafea. A venit suspicioasă.

— Vreau să vă spun ceva sincer, i-am zis tremurând. Știu că nu sunt ca dumneavoastră. Poate nu gătesc la fel de bine și poate nu sunt mama perfectă. Dar îl iubesc pe Radu și îl iubesc pe Vlad. Vreau doar să mă acceptați așa cum sunt.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Știi… și mie mi-a fost greu cu soacra mea. Dar eu am tăcut mereu. Poate prea mult.

Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă. Am simțit că între noi s-a deschis o ușă mică. Nu s-a schimbat totul peste noapte — încă mai avea observații și încă mă făcea uneori să mă simt mică — dar ceva s-a schimbat în felul în care mă privea.

Au trecut ani de atunci. Vlad a crescut, iar relația mea cu Radu s-a maturizat. Am învățat să pun limite și să spun ce simt fără teamă. Dar uneori mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi își găsesc curajul să spună „ajunge”?

Poate că nu există rețete perfecte pentru familie. Dar oare cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru acceptarea celorlalți? Și când e momentul să ne alegem pe noi?