Între două lumi: Povestea mea dintr-un sat uitat de lume

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc așa! am strigat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce mă uitam la mâinile crăpate ale mamei mele, care spăla vasele într-o apă rece ca gheața. Era iarnă, iar soba abia dădea căldură. Tata nu era acasă, plecase la oraș să caute de lucru, iar fratele meu, Mihai, era la școală, visând probabil la o viață mai bună, departe de satul nostru prăfuit din județul Vaslui.

Mama s-a oprit din spălat, și-a șters mâinile pe șorțul ponosit și s-a uitat la mine cu ochii ei obosiți, dar blânzi. — Știu, Ilinca, știu că e greu. Dar trebuie să răbdăm. Nu avem altă cale. Cine să ne ajute? Statul? Vecinii? Toți au grijile lor. Trebuie să fim tari, să nu ne pierdem speranța.

Am simțit cum mă sufocă pereții casei noastre mici, cu tavanul scorojit și mirosul de lemn ars. Mă uitam la icoana din colț, la chipul Maicii Domnului, și mă întrebam dacă rugăciunile mele ajung vreodată undeva. În fiecare zi, mergeam la școală cu ghetele rupte și hainele peticite, încercând să mă ascund de privirile colegilor. Unii râdeau de mine, alții mă ignorau. Doar Ana, colega mea de bancă, mă întreba uneori dacă am mâncat dimineața sau dacă am nevoie de caiete. Dar și ea avea necazurile ei, cu un tată alcoolic și o mamă bolnavă.

Într-o zi, când mă întorceam de la școală, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. Scrisoarea de la tata zăcea pe masă, cu literele tremurate de mâna lui: „Nu am găsit nimic. Poate săptămâna viitoare. Țineți-vă tari. Vă iubesc.” Am simțit un gol în stomac. Tata era tot mai abătut, tot mai rar acasă. Când venea, aducea cu el doar oboseală și promisiuni goale. Îl vedeam cum se uită la noi, rușinat că nu poate să ne ofere mai mult, și mă durea mai tare decât orice foame.

Într-o seară, Mihai a venit acasă cu ochii roșii. — M-au bătut băieții mai mari. Au zis că suntem săraci și că n-avem ce căuta la școală. Am vrut să le dau înapoi, dar erau prea mulți. Mama l-a luat în brațe, iar eu am simțit o furie care mă ardea pe dinăuntru. De ce trebuie să fie viața noastră așa? De ce trebuie să ne fie rușine că suntem săraci?

În sat, lumea vorbea. „Fata lui Vasile a lu’ Maria e deșteaptă, dar la ce-i folosește? Tot la sapă ajunge.” Cuvintele astea mă urmăreau ca o umbră. Profesorul de română, domnul Popescu, era singurul care mă încuraja. — Ilinca, tu poți mai mult. Să nu-i asculți pe cei care spun că nu ai nicio șansă. Să visezi, să citești, să lupți. Dar cum să visezi când nu ai nici măcar lumină să citești seara?

Într-o zi, mama s-a îmbolnăvit. Febră mare, tuse, slăbiciune. Am mers cu ea la dispensar, dar doctorița ne-a spus că trebuie să meargă la oraș pentru analize. Nu aveam bani de drum. Am vândut câteva găini, am împrumutat de la vecina Stela, care ne-a dat cu jumătate de gură, și am plecat cu trenul spre Bârlad. Am stat la cozi, am așteptat, am plâns. Rezultatul: pneumonie. Mama a rămas internată, iar eu m-am întors acasă cu Mihai, încercând să țin gospodăria pe linia de plutire.

Tata a venit acasă când a auzit de boala mamei. Era schimbat, mai tăcut ca niciodată. — Nu mai pot, Maria. Nu mai pot să văd copiii suferind. Poate ar trebui să plec în străinătate, să trimit bani de acolo. Mama a început să plângă. — Și dacă nu te mai întorci? Dacă pățești ceva? Tata a oftat greu. — Ce alegere am? Să stăm aici și să murim de foame?

Am simțit că familia noastră se destramă încet, ca o haină veche care se rupe la fiecare spălare. Mihai a început să lipsească de la școală, să stea cu băieții din sat, să fumeze pe ascuns. Eu mă refugiam în cărți, în poezii, în visuri. Scriam în fiecare seară într-un caiet vechi, sperând că într-o zi cineva va citi povestea mea și va înțelege.

Într-o noapte, tata a plecat. Ne-a lăsat un bilet: „Vă iubesc. Mă întorc când pot.” Mama s-a închis în ea, nu mai vorbea cu nimeni. Eu am preluat totul: gospodărie, griji, frică. La școală, domnul Popescu m-a întrebat dacă sunt bine. — Ilinca, dacă ai nevoie de ceva, să-mi spui. Nu trebuie să treci singură prin toate astea. Am izbucnit în plâns. — Nu vreau milă, domnule profesor. Vreau doar să scap de aici, să am o viață normală.

Au trecut luni. Tata trimitea bani, dar totul era mai greu. Mama nu se făcea bine, Mihai era tot mai rebel. Într-o zi, l-am găsit pe Mihai bătut, cu nasul spart. — Am furat niște mere din grădina lui nea Ion. M-a prins și m-a bătut. Nu mai pot, Ilinca. Vreau să plec de aici. Să fug, să nu mă mai întorc niciodată.

Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit în curte, am privit cerul plin de stele și am urlat în gând: De ce, Doamne? De ce noi? De ce nu avem și noi dreptul la fericire?

Într-o zi, am primit o scrisoare de la tata. „Vin acasă. Nu mai pot sta printre străini. Am înțeles că familia e tot ce contează.” Când a intrat pe poartă, l-am îmbrățișat cu toții, plângând. Nu aveam nimic, dar eram din nou împreună. Am învățat să ne bucurăm de puțin, să ne sprijinim, să nu ne pierdem speranța.

Astăzi, când mă uit în urmă, mă întreb: câți copii ca mine trăiesc aceleași drame, în sate uitate de lume? Câți părinți pleacă, câți copii rămân singuri, câte vise se frâng? Oare vom reuși vreodată să schimbăm ceva sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli, generație după generație?