Între două lumi: Povestea mea dintr-un sat uitat de lume

— Mamă, iar nu avem lemne pentru foc! strigă sora mea mai mică, Irina, cu ochii plini de lacrimi, tremurând în pragul ușii. Era decembrie, iar gerul mușca din noi ca un animal flămând. Mă uitam la mâinile mele crăpate de frig și la soba care abia mai scotea un firicel de căldură. Tata plecase în Italia de aproape un an și, de atunci, casa noastră se simțea tot mai goală, iar eu, la doar 16 ani, trebuia să fiu bărbatul casei.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum e să-ți fie rușine să mergi la școală pentru că ai aceleași haine de doi ani sau să-ți fie frică să deschizi frigiderul, știind că e aproape gol. Mama încerca să ne încurajeze, dar ochii ei trădau oboseala și grija. — O să fie bine, copii, tata o să trimită bani curând, ne spunea ea, dar vocea îi tremura. În fiecare seară, după ce adormea Irina, o auzeam plângând încet în bucătărie. Mă durea să știu că nu pot face nimic.

Într-o zi, la școală, profesorul de matematică, domnul Popescu, m-a chemat la el după oră. — Vlad, știu că nu-ți e ușor acasă. Dacă ai nevoie de ajutor, să-mi spui, bine? Am dat din cap, dar nu am avut curajul să-i spun cât de greu îmi era. În sat, lumea vorbea: „Uite-l pe Vlad, a rămas fără tată, săracul!” Parcă eram mereu sub lupă, judecat pentru orice greșeală, orice haină ruptă, orice notă mai mică.

Seara, când mama a venit de la câmp, am încercat să-i spun că nu mai pot. — Mamă, nu vreau să mai merg la școală. Toți râd de mine, nu mai am cu ce să mă îmbrac, nu mai am nici chef, nici putere. S-a uitat la mine cu ochii roșii de plâns și mi-a spus: — Vlad, dacă renunți tu, ce exemplu îi dai Irinei? Tata muncește din greu acolo, pentru noi. Nu putem să-l dezamăgim. Am simțit o furie mocnită. De ce trebuie să fiu eu responsabil pentru toți? De ce nu pot să fiu doar un copil?

În Ajunul Crăciunului, am primit un pachet de la tata. Erau câteva dulciuri, o scrisoare și o bancnotă de 50 de euro. Irina a sărit de bucurie, dar eu am citit scrisoarea cu inima strânsă: „Dragul meu Vlad, știu că îți este greu, dar te rog să ai grijă de mama și de Irina. Ești bărbatul casei acum.” Am simțit că mă sufoc. Nu voiam să fiu bărbatul casei. Voiam să fiu copilul care așteaptă să vină tata acasă, să-l ia în brațe și să-i spună că totul va fi bine.

În sat, copiii râdeau de mine că nu am telefon ca ei, că nu merg la oraș la mall, că nu am haine de firmă. Prietenul meu, Radu, încerca să mă încurajeze: — Lasă-i, Vlad, nu știu ei ce-i greul. Dar nu era așa ușor. Într-o zi, am cedat. Am fugit de la școală și m-am dus pe deal, la marginea pădurii. Am urlat cât am putut, să mă audă doar copacii. Mă simțeam singur, neînțeles, prins între două lumi: una în care trebuia să fiu puternic și alta în care voiam doar să fiu copil.

Când m-am întors acasă, mama m-a așteptat în prag. — Unde ai fost? Am crezut că ai pățit ceva! Am izbucnit: — Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu bărbatul casei! Nu mai pot să fiu Vlad cel responsabil! Vreau să fiu copilul tău, nu tatăl Irinei! S-a apropiat de mine și m-a strâns în brațe. — Știu, Vlad, știu… Dar nu avem de ales. Trebuie să fim puternici, pentru că altfel nu ne ajută nimeni.

În primăvară, tata a sunat pe video. Era slab, obosit, cu ochii încercănați. — Vlad, mă mândresc cu tine. Ține-i aproape pe ai tăi. O să vin acasă curând, promit. Dar promisiunea asta o auzisem de prea multe ori. Irina a început să plângă: — Tata, vino acasă! Mi-e dor de tine! Tata a oftat și a închis repede. Am simțit un gol în stomac. Oare chiar o să vină vreodată?

Într-o zi, la școală, am avut o discuție cu domnul Popescu. — Vlad, ai talent la matematică. Ai putea să mergi la liceu la oraș, să-ți schimbi viața. Dar eu nu voiam să plec, să-mi las mama și sora singure. — Nu pot, domnule profesor. Cine are grijă de ele dacă plec eu? — Vlad, uneori trebuie să ai grijă și de tine. Dacă nu-ți urmezi visurile, o să regreți toată viața. M-am gândit mult la vorbele lui. Noaptea, mă uitam la stele și mă întrebam: Oare am voie să visez la mai mult?

În vară, tata a venit acasă pentru două săptămâni. A fost o bucurie imensă, dar și o tensiune ciudată. Nu mai era omul pe care îl știam. Era distant, obosit, parcă străin. Încerca să ne apropie, dar nu mai știa cum. Într-o seară, l-am auzit certându-se cu mama: — Nu mai pot, Maria! Mă simt străin în propria mea casă! — Și noi ce să facem, Ion? Să ne prefacem că totul e bine? Să ne bucurăm de banii tăi, dar să nu te avem lângă noi?

M-am simțit vinovat. Poate dacă aș fi fost mai bun, dacă nu m-aș fi plâns atât, tata nu ar fi plecat. Poate dacă aș fi fost mai puternic, mama nu ar mai fi plâns noaptea. Dar eram doar un copil, prins între dorința de a-și ajuta familia și nevoia de a-și trăi propria viață.

Acum, la 18 ani, mă pregătesc să plec la liceu la oraș. Mama plânge, Irina mă roagă să nu le las singure, iar tata mă încurajează să nu mă uit înapoi. Îmi e frică, dar știu că trebuie să încerc. Poate că viața nu e dreaptă, dar nu pot să renunț la visurile mele. Poate că sacrificiul e parte din destinul nostru, dar oare cât putem duce fără să ne pierdem pe noi înșine?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi avut curajul să plecați, să vă urmați visurile, sau ați fi rămas lângă familie, să fiți stâlpul lor? Poate că nu există răspunsuri corecte, dar știu sigur că fiecare alegere ne schimbă pentru totdeauna.