Între două lumi: Povestea mea cu nora mea, Gianna

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! vocea Giannăi răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea arsă. M-am oprit din frecatul unei cești, simțind cum inima mi se strânge ca un pumn. Era a treia oară săptămâna asta când ne certam. Și totuși, fiecare ceartă părea mai grea decât cea dinainte.

Gianna era nora mea de aproape doi ani. O fată frumoasă, cu ochii verzi și părul castaniu, mereu cu o replică pregătită. Dar între noi nu fusese niciodată liniște. Poate pentru că eu, Maria, mama lui Vlad, nu am știut să-i las loc în familia noastră. Poate pentru că ea a simțit mereu că nu e destul de bună pentru fiul meu. Sau poate pentru că două femei încăpățânate nu pot împărți aceeași casă fără să-și calce pe suflet.

— Gianna, te rog… încercam să spun ceva, dar ea deja își strângea geanta și ieșea pe ușă. Am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji și cu o întrebare care mă măcina: unde am greșit?

Vlad venea târziu acasă. Lucra la service-ul auto din oraș și adesea rămânea peste program. Când intra pe ușă, mă privea cu ochii lui blânzi, dar obosiți.

— Mamă, iar v-ați certat? mă întreba el încet.

— Nu știu ce să fac cu ea, Vlad… Nu mă ascultă deloc. Parcă nu vrea să facem pace.

El ofta adânc și mă îmbrățișa scurt. — Poate ar trebui să-i dai timp. Și să te rogi mai mult, mamă.

Nu i-am spus niciodată lui Vlad cât de mult m-au durut cuvintele Giannăi. Cât de tare m-a apăsat sentimentul că nu sunt o soacră bună. În fiecare seară, după ce toți adormeau, mă așezam pe marginea patului și mă rugam în șoaptă:

„Doamne, dă-mi răbdare. Ajută-mă să o înțeleg pe Gianna. Să nu mai simt atâta furie.”

Dar diminețile veneau la fel de reci. Gianna trecea pe lângă mine fără să mă privească. Își făcea cafeaua în tăcere și pleca la serviciu la farmacie. Casa era plină de tăceri și priviri aruncate pe furiș.

Într-o duminică, după slujbă, părintele Andrei m-a oprit la ieșirea din biserică.

— Maria, te văd abătută. Ce se întâmplă?

Am izbucnit în plâns acolo, pe treptele bisericii. I-am spus totul: despre certuri, despre cât de străină mă simțeam în propria casă, despre frica de a-mi pierde fiul.

— Maria, iertarea nu vine ușor. Dar Dumnezeu vede inima ta. Roagă-te pentru ea, nu împotriva ei. Și încearcă să vezi lumea prin ochii ei.

Cuvintele lui mi-au rămas în minte zile întregi. Seara următoare, când Gianna s-a întors acasă obosită și abătută, am încercat altceva.

— Gianna… vrei să stăm puțin de vorbă?

Ea s-a uitat la mine suspicioasă.

— Despre ce?

— Despre noi două. Știu că nu ți-e ușor aici. Și nici mie nu mi-e ușor… Dar aș vrea să încercăm să ne înțelegem.

A tăcut mult timp. Apoi a oftat:

— M-am simțit mereu ca o intrusă aici, Maria. Ca și cum orice aș face nu e bine.

M-a durut să aud asta. Dar am recunoscut:

— Și eu am simțit că pierd ceva drag când ai apărut tu… Dar nu e vina ta. Poate doar nu știu eu cum să fiu mamă și soacră în același timp.

A fost pentru prima dată când am vorbit sincer una cu cealaltă. Nu s-au rezolvat toate peste noapte. Au mai fost certuri, au mai fost lacrimi. Dar am început să ne rugăm împreună seara, chiar dacă la început doar în gând.

Într-o zi, Gianna a venit acasă cu ochii roșii de plâns.

— Maria… pot să te îmbrățișez?

Am rămas surprinsă, dar am deschis brațele larg. Am plâns amândouă mult timp fără cuvinte.

De atunci, lucrurile s-au schimbat încet-încet. Am început să gătim împreună duminica, să râdem la glumele lui Vlad și să ne povestim grijile la o cafea dimineața. Am învățat că iubirea nu vine mereu ușor și că uneori trebuie să lupți pentru liniște.

Dar cel mai important lucru pe care l-am descoperit a fost puterea credinței. Rugăciunea ne-a apropiat mai mult decât orice altceva. În fiecare seară îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu am renunțat la speranță.

Acum mă uit la Gianna ca la propria mea fiică. Știu că nu suntem perfecte, dar suntem împreună — și asta contează cel mai mult.

Mă întreb adesea: câte familii se destramă din cauza orgoliului? Cât de greu ne este să iertăm și să iubim cu adevărat? Poate povestea mea îi va face pe alții să creadă că împăcarea e posibilă dacă avem credință și răbdare.