Între două lumi: Povestea Ellei, soacra care a vrut să-și refacă viața
— Nu pot să cred, Ella! Tu chiar vrei să te măriți la vârsta asta? Ce-o să zică lumea?
Vocea lui Vlad, ginerele meu, răsuna în telefon cu o indignare pe care n-o mai auzisem niciodată. Mă uitam pe fereastră la blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești, cu mâinile tremurând pe telefon. Naomi, fiica mea, stătea pe canapea, cu ochii mari și umezi, neștiind dacă să-mi ia apărarea sau să tacă.
— Vlad, nu e treaba ta ce fac eu cu viața mea! am răspuns, încercând să-mi țin vocea fermă. Dar el a continuat:
— Ba e treaba mea! Cine o să aibă grijă de copii? Cine o să facă mâncare și curat? Naomi lucrează toată ziua, eu la fel. Tu ești stâlpul casei!
Am simțit cum mă sufoc. De 25 de ani, de când am născut-o pe Naomi, am fost „stâlpul casei”. Am crescut-o singură, după ce tatăl ei ne-a părăsit pentru o femeie mai tânără. Am muncit ca asistentă medicală la spitalul județean, am făcut naveta, am stat nopți întregi lângă patul ei când avea febră. Am renunțat la visele mele, la ieșiri cu prietenele, la orice urmă de romantism.
Acum, la 50 de ani, când am întâlnit un bărbat care mă privea ca pe o femeie întreagă, nu doar ca pe o menajeră sau bunică, lumea mea s-a prăbușit sub greutatea prejudecăților celor dragi.
Pe Mihai l-am cunoscut la farmacie. Era văduv de trei ani, profesor de istorie pensionat, cu ochi blânzi și mâini calde. M-a invitat la o cafea și am râs ca o adolescentă. Mi-a spus că merit să fiu fericită. Când i-am povestit lui Naomi despre el, a zâmbit timid:
— Mami, dacă tu ești fericită… dar Vlad nu cred că va fi încântat.
Nu m-am gândit niciodată că ginerele meu va avea atâta putere asupra vieții mele. Dar într-o seară, după ce i-am spus că Mihai m-a cerut în căsătorie, Vlad a venit acasă nervos:
— Ella, gândește-te bine! Dacă pleci cu el, cine rămâne cu copiii? Noi nu ne permitem bonă! Și-apoi… ce nevoie ai tu de bărbat la vârsta asta?
M-am uitat la el și am simțit cum mi se strânge inima. Nu eram decât o piesă dintr-un mecanism care trebuia să funcționeze perfect pentru binele lor. Nimeni nu se gândea la mine ca la o femeie cu dorințe și vise.
În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit apăsătoare. Naomi mă privea cu vinovăție:
— Mami… Vlad are dreptate într-un fel. Nu știu cum ne-am descurca fără tine.
Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar eu eram egoistă. Dar Mihai mă suna în fiecare seară:
— Ella, nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ai voie să fii.
Într-o dimineață, am găsit-o pe Naomi plângând în bucătărie.
— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta… Dar mi-e frică. Mi-e frică să nu te pierd.
Am luat-o în brațe și i-am șoptit:
— Nu mă pierzi. Dar trebuie să înveți să mă vezi și altfel decât ca pe mama care rezolvă tot.
În ziua în care Vlad m-a sunat din nou și mi-a spus răspicat:
— Dacă te măriți cu Mihai, să nu te mai întorci aici! — am simțit că ceva s-a rupt definitiv.
Am făcut bagajul într-o liniște grea. Naomi m-a privit neputincioasă:
— Mami… chiar pleci?
— Da. Trebuie să-mi trăiesc viața cât încă mai pot.
Am ieșit din apartamentul unde am crescut-o și unde am fost mereu „de serviciu”. Pe scara blocului mi-au dat lacrimile. O vecină m-a întrebat:
— Unde pleci, Ella?
— Să-mi găsesc fericirea… dacă mai există pentru femei ca mine.
La Mihai acasă era liniște și cald. M-a primit cu brațele deschise și mi-a spus:
— Aici nu trebuie să fii nimic altceva decât tu însăți.
Primele zile au fost ciudate. Nu mai aveam program fix de gătit pentru alții, nu mai trebuia să alerg după nepoți prin casă. M-am simțit vinovată pentru libertatea mea. Dar Mihai m-a învățat să mă bucur de fiecare dimineață în care beam cafeaua împreună.
Naomi mi-a scris un mesaj după două săptămâni:
„Mami, îmi lipsești. Dar cred că ai făcut ce trebuia.”
Vlad n-a mai vorbit cu mine luni întregi. Apoi a venit la ușa noastră într-o seară:
— Poate am fost prea dur… Dar nu știu cum să mă descurc fără tine.
L-am privit în ochi și i-am spus:
— Poate a venit timpul să înveți.
Acum, la 51 de ani, mă uit în oglindă și văd o femeie care a avut curajul să spună „ajunge”. Oare câte dintre noi au puterea să-și ceară dreptul la fericire după ce toată viața au fost doar „soacre”, „bunici” sau „gospodine”? Sau poate încă ne temem prea mult de ce spune lumea?