Între două lumi: Povara loialității față de mama mea

— Irina, unde ești? De ce nu ai venit azi? Casa e plină de praf, iar eu abia mă țin pe picioare! Ai uitat că ai o mamă?

Vocea mamei răsună strident în telefon, în timp ce încerc să-l conving pe Vlad, băiețelul meu de patru ani, să-și pună papucii. Mă uit la ceas: e abia ora 9 dimineața și deja simt cum mă sufoc. Mă simt prinsă între două lumi — cea a mamei mele, care mă vrea mereu prezentă, și cea a familiei mele, care are nevoie de mine la fel de mult.

— Mamă, am trei copii acasă. Nu pot să vin în fiecare zi, ți-am mai spus… — încerc să-mi păstrez calmul, dar vocea îmi tremură.

— Și eu ce fac? Să mor aici singură? Tu nu mai ești fata mea? — răspunde ea cu un ton tăios, care mă face să mă simt mică, vinovată, egoistă.

Închid telefonul cu greu. Mă uit la soțul meu, Radu, care îmi aruncă o privire plină de compasiune.

— Irina, trebuie să-i spui clar că nu mai poți continua așa. Nu e normal să te sune de zece ori pe zi…

— E mama mea, Radu. Dacă nu merg, mă simt groaznic. Dacă merg, copiii rămân cu tine și tu te superi… Nu știu ce să mai fac.

Radu oftează și pleacă la serviciu. Rămân singură cu gândurile mele și cu copiii care deja se ceartă pe jucării. Mă simt trasă în toate direcțiile. Când eram mică, mama era tot universul meu. Tata a murit devreme, iar ea a rămas singură cu mine. Am crescut cu ideea că trebuie să fiu recunoscătoare pentru tot ce a făcut pentru mine. Dar acum simt că recunoștința s-a transformat într-o povară.

La prânz primesc din nou un apel.

— Irina, nu mai pot! Am nevoie de tine! Vino să mă ajuți cu cumpărăturile! — vocea ei e plină de disperare.

Îmi iau copiii și plec spre ea. Pe drum mă gândesc la toate momentele în care am pus nevoile ei înaintea mea: când am renunțat la facultate ca să o ajut după ce a făcut operația la genunchi; când am stat cu ea nopți întregi după ce a avut atacul de panică; când am amânat nunta ca să nu se simtă singură.

Ajung la apartamentul ei din Drumul Taberei. Miroase a vechi și a supă cu tăiței. Mama stă pe canapea, cu fața încruntată.

— Ai venit într-un final… Dar copiii ăștia nu pot sta liniștiți? — oftează ea privind spre cei mici care deja cotrobăie prin sertare.

— Mamă, sunt copii… — încerc să-i explic blând.

— Nu mă interesează! Tu nu vezi cât praf e aici? Și geamurile? Cine le spală?

Mă apuc de treabă cu inima grea. Copiii se plictisesc repede și încep să plângă. Mama bombăne mereu: „Pe vremea mea, copiii stăteau cuminți!”

Când termin, sunt epuizată. Îmi vine să plâng. Mama mă privește cu ochii umezi:

— Irina, tu ești tot ce am… Dacă nu vii tu, cine să vină?

Mă strânge în brațe, dar îmbrățișarea ei e grea ca o povară. Pe drum spre casă, Vlad adoarme în scaunul auto, iar eu mă simt golită de energie. Ajung acasă și găsesc un bilet de la Radu: „Am plecat la fotbal cu băieții. Sună-mă dacă ai nevoie.”

Seara, după ce adorm copiii, mă uit în oglindă. Cine sunt eu? O fiică bună? O mamă bună? O soție absentă? Simt că nu mai am timp pentru mine. Prietenele mele au început să se îndepărteze — „Irina nu poate niciodată să iasă, are mereu treabă la mama ei.”

Într-o zi, primesc un mesaj de la sora mea vitregă, Simona — fiica tatălui meu din prima căsătorie. Nu ne-am văzut de ani buni.

„Am auzit că mama te stresează mult. Vrei să bem o cafea?”

Ne întâlnim într-o cafenea micuță din centru. Simona mă ascultă fără să mă judece.

— Irina, știi că ai dreptul la viața ta? Știu că suntem crescuți să credem că trebuie să ne sacrificăm pentru părinți… Dar tu ai trei copii! Mama trebuie să învețe să fie și ea independentă.

Mă uit la ea neîncrezătoare.

— Dacă nu o ajut eu… cine?

— Poate ar trebui să ceri ajutorul unui asistent social sau al unei vecine. Sau poate ar trebui să-i spui clar că ai nevoie de spațiu.

Merg acasă cu gândurile răvășite. În acea seară îi spun lui Radu:

— Poate ar trebui să vorbesc cu mama mai serios… Să-i spun că nu mai pot veni zilnic.

Radu mă ia de mână.

— E timpul să te gândești și la tine. Copiii tăi au nevoie de tine prezentă și fericită.

A doua zi merg la mama cu inima cât un purice.

— Mamă… trebuie să vorbim. Nu mai pot veni zilnic. Am și eu familia mea… Copiii mei au nevoie de mine. Poate găsim pe cineva care să te ajute cu curățenia sau cumpărăturile…

Mama izbucnește în lacrimi:

— Deci m-ai abandonat! Toată lumea mă părăsește!

Simt cum vinovăția mă strânge de gât. Dar rămân fermă:

— Nu te abandonez. Dar trebuie să înțelegi că nu pot fi mereu aici. Am nevoie de timp pentru mine și pentru copiii mei.

Plec plângând. Dar pentru prima dată simt o ușoară eliberare. Poate că nu sunt egoistă dacă îmi pun familia pe primul loc. Poate că merit și eu puțină liniște.

Mă întreb adesea: câte dintre noi trăim prinse între loialitatea față de părinți și nevoia de a ne construi propria viață? Oare cât timp trebuie să treacă până când învățăm să spunem „ajunge”? Ce ați face voi în locul meu?