Între două lumi: Povara deciziilor și dorința de a nu-l abandona pe tata
— Nu mă duce acolo, Ilinca, te rog… vocea tatălui meu tremura, iar ochii lui, odată atât de siguri, se umpleau de lacrimi. Era trecut de miezul nopții, iar bucătăria mirosea a ceai de tei și a vechi. Mâinile lui, odinioară puternice, se agățau de cana fierbinte ca și cum ar fi putut să oprească timpul.
Mă uitam la el și simțeam cum mi se rupe sufletul. Tata fusese mereu stâlpul casei — omul care ne-a crescut pe mine, pe Sorin și pe Mădălina după ce mama a murit. Nu l-am văzut niciodată plângând până în seara asta. Dar acum, la 78 de ani, cu inima slăbită și memoria care-i joacă feste, era vulnerabil ca un copil.
— Tata, nu vreau să te abandonez… dar nu mai pot singură. Sorin e în Germania, are familia lui. Mădălina abia se descurcă cu copiii și serviciul. Eu… eu nu mai pot, tata. Am nevoie de ajutor.
A tăcut mult timp. Doar ceasul de pe perete ticăia apăsat. În mintea mea se derulau toate momentele în care el a renunțat la el pentru noi: când lucra două schimburi ca să avem ce pune pe masă, când venea la serbările noastre cu ochii roșii de oboseală, când ne citea povești seara, chiar dacă abia mai vedea literele.
— Ilinca, eu nu sunt un pachet de lăsat la poștă… a șoptit el. Știu că ți-e greu. Dar acolo… acolo oamenii mor cu zile.
Mi-am mușcat buza ca să nu plâng. Îmi venea să urlu: „Dar eu? Eu cu cine rămân dacă mă prăbușesc?”
A doua zi am sunat-o pe Mădălina.
— Nu pot să-l iau la mine, Ilinca! Abia mă descurc cu copiii și cu serviciul. Știi cum e soțul meu… nici nu vrea să audă.
— Și eu ce fac? Nu mai pot! Nu dorm nopțile, nu mai am viață! Azi era să uit să-l iau pe Vlad de la grădiniță!
— Poate vorbim cu Sorin…
Sorin a răspuns după două zile.
— Ilinca, știi că aici nu am cum să-l aduc. Și nici bani de asistent privat nu avem. Poate găsești un cămin bun… dar să fie aproape de tine, să poți merge des.
Am simțit cum mă sufoc între responsabilitate și neputință. Am început să caut cămine. Unele arătau ca niște spitale reci, altele promiteau „familie” și „îngrijire ca acasă”. Prețurile erau uriașe pentru salariul meu de profesoară. Am vizitat unul la marginea orașului — camere curate, personal amabil, dar privirile bătrânilor erau goale, ca niște ferestre spre nicăieri.
Într-o seară, tata a căzut în baie. L-am găsit plângând pe gresie, rușinat și speriat.
— Nu mai sunt bun de nimic… mormăia el.
L-am ținut în brațe și am plâns amândoi. Atunci am știut că nu mai pot amâna decizia.
În ziua mutării, tata s-a îmbrăcat singur, cu cămașa lui preferată. N-a spus nimic pe drum. La cămin, asistenta i-a zâmbit cald:
— Bun venit, domnule Petrescu! O să vă placă aici.
El a dat din cap și s-a uitat la mine ca un copil pierdut.
— O să vii mâine? m-a întrebat încet.
— Da, tata. Vin mâine.
Am ieșit din clădire cu inima frântă. Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă l-am trădat. Prietenele îmi spuneau că e normal, că toți ajungem aici. Dar eu simțeam că mi-am abandonat părintele.
În zilele următoare l-am vizitat zilnic. Uneori era vesel și povestea cu ceilalți bătrâni; alteori mă întreba când îl iau acasă. Mă simțeam prinsă între două lumi: una în care trebuie să fiu fiică bună și una în care trebuie să supraviețuiesc ca mamă și femeie.
Sorin a venit o dată pe an, cu cadouri scumpe și promisiuni vagi. Mădălina plângea la telefon că nu poate face mai mult. Eu eram aici — între tata și lumea care merge înainte fără milă.
Au trecut luni. Tata s-a obișnuit oarecum. Dar eu încă mă trezesc noaptea cu gândul: „Dacă aș fi făcut altfel?”
Poate că mulți dintre voi treceți prin asta sau veți trece. Cum găsim echilibrul între datoria față de părinți și viața noastră? Cum ne iertăm pentru deciziile pe care le luăm din dragoste și neputință? Ați simțit vreodată că orice ați face tot greșiți față de cineva drag?