Între două lumi: Lupta mea cu regulile soacrei și tăcerea soțului

— Nu așa se face ciorba, Ana! Ai pus prea multă sare, iar morcovii trebuiau tăiați mai subțire. Vocea Elenei răsună în bucătărie ca o sentință. Mă opresc din mișcarea cuțitului, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Îmi vine să arunc totul pe jos și să fug, dar mă abțin. Mihai stă la masă, cu ochii în telefon, absent. Nici măcar nu ridică privirea.

— Îmi pare rău, încerc să fac cum îmi spui, răspund încet, dar nici eu nu mai cred în scuzele mele. De trei ani locuim cu Elena, mama lui Mihai. La început am crezut că va fi temporar, până ne punem pe picioare. Dar timpul a trecut și fiecare zi a devenit o luptă pentru spațiu, pentru aer, pentru un colț de liniște.

Elena nu e o femeie rea. A crescut singură trei copii după ce soțul ei a murit într-un accident la combinat. E obișnuită să controleze totul, să știe fiecare detaliu din viața celor din jur. Dar eu nu mai sunt un copil. Sunt femeie, mamă și soție. Și totuși, în casa asta mă simt ca o musafiră care trebuie să ceară voie pentru orice.

— Mihai, te rog, spune-i mamei că vreau să gătesc și eu cum știu! îi spun într-o seară, când Elena e la vecina de vizavi.

— Lasă, Ana, nu te mai supăra. Știi cum e mama… Vrea doar să ne fie bine. Nu are rost să ne certăm pentru nimicuri.

Nimicuri? Pentru el poate sunt nimicuri. Pentru mine sunt picături care sapă zilnic în răbdarea mea. Fiecare observație, fiecare privire dezaprobatoare mă face să mă simt mică și neimportantă. Mă întreb dacă Mihai chiar nu vede sau doar nu vrea să vadă.

Într-o duminică dimineață, când încercam să fac clătite pentru fetița noastră, Ilinca, Elena a intrat val-vârtej în bucătărie.

— Ce faci acolo? Ai grijă să nu-i dai copilului ou crud! Știi că eu n-am crescut copiii cu prostii din astea!

Ilinca s-a uitat speriată la mine. Am zâmbit forțat și am încercat să o liniștesc.

— Mamaie vrea doar să te protejeze, iubita mea.

Dar în sufletul meu clocotea revolta. Nu mai puteam respira în propria casă. Seara, după ce Ilinca a adormit, am încercat din nou să vorbesc cu Mihai.

— Nu mai pot așa! Simt că nu mai am loc aici. Parcă nici nu mai sunt eu… Tot timpul trebuie să mă gândesc ce zice mama ta, cum reacționează ea. Tu nu vezi?

Mihai a oftat adânc și s-a uitat la mine ca la un copil răsfățat.

— Ana, știi că nu avem unde merge acum. Mama ne ajută mult… Dacă ai răbdare, poate se schimbă lucrurile.

Răbdare… Cuvântul ăsta mă urmărește ca un blestem. Am avut răbdare când am pierdut primul copil la șase luni de sarcină și Elena mi-a spus că „așa a vrut Dumnezeu”. Am avut răbdare când Mihai a rămas fără serviciu și am dus tot greul casei pe umerii mei. Dar cât să mai am?

Într-o seară ploioasă de noiembrie, după o ceartă aprinsă cu Elena — care mi-a spus că „nu sunt bună de nimic” — am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am gândit să plec. Să iau copilul și să mă duc la sora mea în Bacău. Dar apoi m-am gândit la Mihai. La Ilinca. La tot ce am construit împreună.

A doua zi dimineață, Elena a venit la mine cu o cană de ceai.

— Ana… Poate am fost prea dură aseară. Dar vreau să știi că țin la tine ca la fata mea.

Am simțit un nod în gât. Nu știam dacă să o cred sau nu. Poate chiar ține la mine, dar nu știe altfel decât să controleze totul.

Seara aceea am petrecut-o în liniște. Mihai a venit târziu de la serviciu și nici nu m-a întrebat cum mă simt. Am adormit cu Ilinca în brațe, întrebându-mă dacă asta e viața pe care mi-am dorit-o.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel: Elena cu regulile ei, Mihai cu tăcerile lui, eu cu dorința de a fi văzută și auzită. Uneori mă gândesc că poate problema e la mine — că nu sunt destul de puternică sau destul de bună ca să schimb ceva.

Dar într-o dimineață de primăvară, când Ilinca mi-a spus: „Mami, tu ești tristă mereu?”, am simțit că trebuie să fac ceva. Am luat-o de mână și am ieșit în parc. Am stat pe o bancă și i-am promis că voi lupta pentru noi două.

Când m-am întors acasă, i-am spus Elenei că vreau să avem reguli noi: fiecare are dreptul la spațiul lui, la deciziile lui. Mihai a tăcut din nou — dar de data asta i-am spus clar: „Dacă nu mă susții acum, nu știu cât voi mai putea rămâne aici.”

Elena s-a uitat lung la mine și a plecat fără un cuvânt. Seara a venit la mine și mi-a spus: „Bine, Ana. Să încercăm cum spui tu.”

Nu știu dacă va fi ușor sau dacă Mihai va învăța vreodată să vorbească atunci când doare cel mai tare. Dar știu că merit să fiu ascultată și respectată.

Oare câte femei trăiesc între două lumi — între tradiții care apasă și dorința de libertate? Câte dintre noi au curajul să spună: „Ajunge!”?