Între două lumi: Cum mi-am pierdut fiica în propria familie

— Maria, nu mai insista, dacă Ana nu vrea să vină, nu o forța! Glasul lui Ion, soțul meu, răsuna obosit din bucătărie, în timp ce eu stăteam cu telefonul în mână, privindu-l neputincioasă. Era ziua lui de naștere, iar casa era plină de miros de cozonac și sarmale, dar golită de bucurie. Pentru prima dată în douăzeci și opt de ani, Ana noastră nu era aici.

Am apăsat din nou pe apelare. Tonul suna în gol. În mintea mea se derulau toate momentele în care îi legănam părul blond copilăresc sau îi citeam povești la culcare. Acum, între noi era un zid pe care nu-l mai puteam dărâma.

Totul a început când l-a cunoscut pe Darius. Un băiat politicos la început, cu ochi verzi și zâmbet larg. Dar după nuntă, ceva s-a schimbat. Ana nu mai venea acasă la fel de des. Întâi o dată pe săptămână, apoi doar la sărbători, iar acum… nici măcar la ziua tatălui ei.

— Mamă, Darius are nevoie de mine, e obosit după serviciu, spunea ea mereu. Sau: — Nu pot să vin azi, avem planuri. Și eu mă uitam la Ion și încercam să găsesc un vinovat. Poate că am greșit noi undeva? Poate că am fost prea stricți? Prea protectori?

Dar Ion ridica din umeri și se retrăgea în tăcere. El nu știa să vorbească despre sentimente. Eu însă simțeam cum mă sufoc de dor și neputință.

În seara aceea, când toți invitații au plecat și casa a rămas pustie, am izbucnit în plâns. Ion a venit lângă mine și m-a strâns în brațe.

— O să se întoarcă, Maria. E doar o fază.

Dar eu știam că nu e doar o fază. Simțeam că o pierd pe Ana cu fiecare zi care trece.

A doua zi am primit un mesaj scurt: „La mulți ani, tată! Îmi pare rău că nu am putut veni.” Atât. Fără explicații. Fără scuze adevărate. Am încercat să o sun din nou. De data asta a răspuns Darius.

— Bună ziua, doamnă Maria. Ana e ocupată acum.
— Darius, vreau doar să vorbesc cu fiica mea.
— Nu cred că e momentul potrivit. O să vă sune ea când poate.

Vocea lui era rece ca gheața. Am simțit cum mi se strânge inima. Cum adică „nu e momentul potrivit”? De când are nevoie Ana de permisiunea lui ca să vorbească cu mine?

În zilele următoare am început să observ tot mai multe semne ciudate. Ana nu mai posta nimic pe rețelele sociale despre familia noastră. Nu mai venea nici la întâlnirile cu rudele sau prietenii vechi. Când reușeam să vorbim la telefon, părea mereu grăbită sau obosită.

— Mamă, totul e bine, dar am mult de lucru… Darius are nevoie de mine… Nu vreau să-l supăr…

Încercam să o întreb dacă e fericită, dacă are probleme, dar răspunsurile ei erau tot mai vagi.

Într-o duminică am decis să mergem neanunțați la ei. Ion era sceptic, dar eu nu mai puteam suporta incertitudinea. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Ne-a deschis Darius.

— Ce surpriză… Nu v-ați anunțat.
— Am vrut doar să o vedem pe Ana.
— E plecată la cumpărături.

Am simțit că minte. Am vrut să intru, dar el a rămas în prag ca un zid viu.

— Mai bine veniți altă dată.

Am plecat cu ochii în lacrimi și cu sufletul frânt. Ion conducea tăcut, iar eu mă uitam pe geam la orașul care părea străin și ostil.

Au trecut luni de zile fără ca Ana să ne viziteze. La Crăciun am primit doar un mesaj cu „Sărbători fericite”. Atât. Fără vocea ei caldă, fără îmbrățișarea care îmi lipsea atât de mult.

Într-o seară de iarnă am primit un telefon de la prietena ei cea mai bună, Irina.

— Maria, trebuie să vorbim… Ana nu e bine. Darius o controlează tot mai mult. Nu o lasă să iasă singură nicăieri… E mereu tristă…

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Dar de ce nu spune nimic?
— Îi e teamă să nu-l supere… Și îi e rușine să recunoască…

Am stat toată noaptea trează gândindu-mă ce pot face. Să merg la poliție? Să vorbesc cu părinții lui Darius? Să o iau acasă cu forța?

A doua zi am încercat din nou să o sun pe Ana. De data asta a răspuns ea, dar vocea îi era stinsă.

— Mamă… te rog… nu mă mai căuta o vreme…
— Ana! Ce se întâmplă? Te rog, spune-mi!
— Nu pot… Nu acum…

Și a închis.

Am simțit că mă prăbușesc. Ion m-a găsit plângând pe podea și m-a ridicat încet.

— Maria… trebuie să avem răbdare…

Dar cum poți avea răbdare când știi că propriul tău copil suferă? Cum poți dormi noaptea știind că cineva îi fură zâmbetul?

Au trecut doi ani de atunci. Ana nu s-a întors niciodată acasă. Uneori primesc câte un mesaj sec sau un telefon scurt de ziua mea sau de Paște. Dar știu că nu mai e fata mea cea veselă și liberă.

M-am întrebat de mii de ori: unde am greșit? Ce puteam face altfel? Poate dacă aș fi fost mai deschisă sau dacă aș fi vorbit mai mult cu ea despre relații toxice…

Acum trăiesc cu speranța că într-o zi va avea curajul să se întoarcă la noi sau măcar să ceară ajutorul de care are nevoie.

Mă uit la poza ei din copilărie și mă întreb: oare câți părinți trăiesc aceeași dramă tăcută ca mine? Oare câți copii sunt pierduți sub influența unor oameni care ar trebui să-i iubească?

Poate că povestea mea va ajunge la cineva care trece prin același coșmar și va găsi puterea să lupte pentru copilul lui înainte să fie prea târziu…

Oare cât de mult putem interveni în viața copiilor noștri fără să-i pierdem definitiv? Și cât de mult doare să-ți vezi copilul fericit doar în amintiri?