Între două lumi: Când mama și soacra trag fiecare de tine

— Radu, tu niciodată nu mă mai suni! De când te-ai însurat cu Irina, parcă nici nu mai exist pentru tine! vocea mamei mele, Mariana, răsună în telefon cu o supărare pe care o simt până în măduva oaselor.

Nici nu apuc să-i răspund, că aud ușa de la bucătărie trântindu-se. Irina, soția mea, intră cu ochii roșii de oboseală și nervi.

— Ghici cine a sunat iar? Elena. Vrea să mergem la ea duminică. Zice că nu ne mai vede deloc și că nu-i pasă dacă avem alte planuri.

Închid ochii o clipă. Îmi vine să urlu. Sunt prins între două femei care mă iubesc fiecare în felul ei, dar care nu pot accepta că nu mai sunt doar al lor. Mama vrea să fiu băiatul ei de altădată, soacra vrea să fiu ginerele perfect. Iar eu? Eu nu mai știu cine sunt.

— Radu, mă auzi? continuă mama la telefon. Să nu uiți că luni trebuie să mă duci la doctor. Și poate vii și tu să mănânci o ciorbă ca pe vremuri, nu numai la soacră-ta!

— Bine, mamă, vin…

Dar știu deja că duminică trebuie să mergem la Elena. Irina mă privește cu reproș.

— Nu poți să le spui niciodată „nu”, nu-i așa?

Îmi vine să-i spun că nu e atât de simplu. Că Mariana a crescut singură un copil după ce tata a murit la combinat. Că Elena a rămas văduvă acum trei ani și singura ei bucurie e când îi trecem pragul. Dar Irina știe toate astea. Și totuși, fiecare vizită se transformă într-o ceartă mută între noi.

Sâmbătă seara, după ce adorm copiii, încerc să deschid subiectul.

— Irina, crezi că am putea să…

— Nu! răspunde tăios. Nu mai vreau să ne împărțim weekendurile între ele. Vreau să stăm și noi acasă, ca o familie normală!

Mă uit la ea și simt cum mă apasă vinovăția. Dar ce înseamnă „normal” când ai două femei care se simt abandonate dacă nu le dai atenție?

Duminică dimineață, ne urcăm în mașină spre Elena. Pe drum, Irina tace. Copiii întreabă dacă mergem la bunica Mariana sau la bunica Elena. Îmi vine să râd și să plâng în același timp.

La Elena acasă miroase a cozonac și a cafea tare. Ne întâmpină cu lacrimi în ochi.

— Vai, ce dor mi-a fost de voi! Radu, ai slăbit… Nu te hrănește fata asta a mea?

Irina oftează. Eu zâmbesc forțat.

După masă, Elena mă trage deoparte.

— Să vii să-mi schimbi bateria la telecomandă. Și poate te uiți și la robinetul din baie, picură iar…

Nu apuc să termin treaba că primesc mesaj de la mama: „Sper că nu ai uitat de mine mâine!”

Seara, acasă, Irina explodează.

— Nu mai pot! Mereu trebuie să alegem între ele! Dar pe noi cine ne alege?

Nu știu ce să-i răspund. Mă simt ca un copil prins cu minciuna.

Luni dimineață o duc pe mama la doctor. Pe drum îmi povestește de vecina care are noroc cu ginerele ei: „O duce peste tot, îi face cumpărături… Tu parcă ai uitat de mine!”

Îmi mușc buzele. Îmi amintesc cum stătea noaptea lângă mine când aveam febră mare. Cum îmi cosea nasturii rupți la uniforma de școală. Dar acum sunt adult și nu mai pot fi doar al ei.

Seara, când ajung acasă, Irina plânge în baie. Copiii se joacă singuri în sufragerie.

— Ce facem cu viața noastră? mă întreabă ea printre suspine.

Nu știu ce să-i spun. Simt că orice alegere fac, cineva va suferi. Dacă trag linie, eu sunt cel care se rupe în bucăți între două lumi care nu se vor întâlni niciodată cu adevărat.

Într-o zi de marți, primesc un telefon de la serviciu: trebuie să plec două zile la București pentru un training. Pentru prima dată după mult timp simt o ușurare ciudată — două zile fără telefoane, fără reproșuri, fără programări la doctor sau robineți stricați.

În tren spre București mă uit pe geam și mă întreb: oare câți bărbați din România trăiesc povestea asta? Oare câte familii se destramă încet din cauza unor așteptări imposibile?

Când mă întorc acasă, găsesc pe masă o scrisoare de la Irina:

„Radu,
Nu vreau să-ți cer imposibilul. Știu cât ții la ele. Dar vreau să ții și la noi — la mine și la copii. Nu vreau să ajungem doi străini care doar bifează vizite din obligație.”

M-am prăbușit pe canapea cu scrisoarea în mână. Am plâns ca un copil.

A doua zi am sunat-o pe mama:

— Mamă, te iubesc mult. Dar trebuie să înțelegi că am și eu familia mea acum…

A tăcut mult timp la telefon.

— Știu… Dar mi-e greu să mă obișnuiesc fără tine.

Am sunat-o și pe Elena:

— Doamnă Elena, vă rog… Haideți să ne vedem mai rar, dar cu dragoste adevărată.

A oftat adânc:

— M-am obișnuit cu casa plină… Dar ai dreptate.

Nu știu dacă am găsit soluția perfectă. Dar știu că nu mai pot trăi împărțit între două lumi care mă trag fiecare spre ea.

Oare câți dintre voi simțiți presiunea asta? Cum reușiți voi să vă păstrați echilibrul între părinți și propria familie? Sau e doar un vis frumos?