Între două lumi: când familia devine câmp de luptă

— Mariana, te rog, am nevoie de ajutorul tău! Nu mai pot, simt că mă sufoc! Am spus-o cu voce tremurată, cu ochii umezi, în timp ce încercam să-mi țin copiii liniștiți în sufrageria mică din apartamentul nostru de la etajul patru. Era o zi de marți, una din acele zile în care totul pare să se prăbușească peste tine: deadline-uri la serviciu, copii bolnavi și un soț care nu vede nimic dincolo de nevoile mamei lui.

Mariana s-a uitat la mine cu răceală, ca și cum i-aș fi cerut ceva absurd. — Nu pot azi, dragă. Am programare la coafor și apoi mă văd cu fetele la cafea. Poate altă dată. Și-a luat geanta scumpă și a ieșit pe ușă fără să se uite înapoi. Copiii au început să plângă: „Mami, dar bunica nu stă cu noi?” Am simțit cum mi se strânge inima. Pentru ei, bunica era o prezență caldă, dar pentru mine era zidul pe care nu reușeam să-l dărâm.

Radu a venit acasă târziu, ca de obicei. L-am așteptat în bucătărie, cu ochii roșii de oboseală și nervi. — Radu, trebuie să vorbim. Nu mai pot singură. Mama ta nu mă ajută deloc, iar tu… tu nici măcar nu vezi cât mă chinui.

A oftat și a dat din umeri: — Ce vrei să fac? Mama are și ea viața ei. Nu pot să-i cer mereu să stea cu copiii. Și apoi… știi că după ce a murit tata, s-a schimbat mult. Are nevoie de timp pentru ea.

— Dar eu? Eu când am timp pentru mine? Eu când am voie să fiu obosită? Am ridicat vocea fără să vreau. Copiii s-au ascuns după canapea, speriați de tonul meu. M-am simțit vinovată imediat, dar nu mai puteam ține totul în mine.

A urmat o tăcere apăsătoare. Radu s-a dus la baie fără să mai spună nimic. M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în hohote. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu undeva. Poate cer prea mult? Poate ar trebui să fiu mai puternică?

A doua zi dimineață, Mariana a venit pe neașteptate cu o pungă de covrigi calzi pentru copii. — Să nu spui că nu mă gândesc la voi! a spus zâmbind fals. Dar când am încercat să-i vorbesc despre ajutorul de care aveam nevoie, mi-a tăiat-o scurt: — Fiecare are problemele lui, draga mea. Eu am crescut singură doi copii și n-am cerut nimănui nimic.

Am simțit cum mă sufoc din nou. M-am dus la serviciu cu ochii umflați și mintea plină de gânduri negre. Colega mea, Ioana, m-a tras deoparte la pauză:

— Ce-ai pățit? Pari la capătul puterilor.

— Nu mai pot cu soacra mea… și cu Radu… simt că sunt invizibilă în casa mea.

Ioana m-a privit cu compasiune: — Știi că nu ești singura care trece prin asta? Și mama mea a avut probleme cu bunica… Poate ar trebui să-i spui direct ce simți.

Am încercat. În weekend, am invitat-o pe Mariana la masă. Copiii erau fericiți s-o vadă, iar eu am pregătit totul ca la carte. După desert, am încercat din nou:

— Mariana, știu că ai viața ta și nu vreau să te împovărez, dar uneori chiar am nevoie de ajutorul tău. Nu pentru mine, ci pentru copii. Le e dor de tine.

A oftat teatral: — Dragă mea, tu nu înțelegi că eu am suferit destul? După ce l-am pierdut pe soțul meu… doar copiii mei mi-au rămas. Radu are nevoie de mine și eu de el. Dacă mă împart între toți… cine mă ajută pe mine?

Radu a intervenit: — Mamă, poate ar trebui să o ajuți pe Ana mai mult. E greu cu doi copii mici.

Mariana l-a privit lung: — Tu ai uitat cine te-a crescut? Eu n-am avut niciun ajutor! Să nu-mi spui tu mie cum să fiu mamă sau bunică!

Am simțit că pierd orice speranță. În acea seară, după ce copiii au adormit, m-am uitat la Radu:

— De ce trebuie mereu să alegi între mine și mama ta? De ce simt că nu sunt niciodată pe primul loc?

Radu a tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Nu știu… Poate pentru că mi-e frică s-o dezamăgesc pe mama după tot ce a făcut pentru mine.

— Dar pe mine? Pe noi?

Nu mi-a răspuns.

Au trecut luni de atunci și nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Mariana vine și pleacă după bunul plac; Radu e prins între două lumi; eu încerc să supraviețuiesc între job, copii și o familie care pare mereu pe punctul de a se destrăma.

Uneori mă întreb: oare cât poți să dai până când nu mai rămâne nimic din tine? Cât trebuie să sacrifici pentru ca ceilalți să fie fericiți? Voi ce ați face în locul meu?