Între două iubiri: Povestea unei mame care și-a alungat fiul

— Maria, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! vocea Ioanei, nora mea, tremura în bucătăria mică, luminată slab de becul galben. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea blocului era spartă doar de suspinele ei și de pașii nervoși ai lui Vlad, fiul meu, care tocmai trântise ușa dormitorului.

Mi-am strâns halatul pe mine și am simțit cum inima mi se strânge. Nu era prima ceartă, dar în seara aceea, ceva s-a rupt definitiv. Ioana avea urme roșii pe brațe, iar ochii ei căprui erau umflați de plâns. Fetița lor, Ana, dormea în camera alăturată, fără să știe că lumea ei se clatină.

— Mamă, nu mai pot! Dacă nu faci ceva, plec eu cu Ana și nu mă mai vezi niciodată! a spus Ioana printre lacrimi.

Am simțit că mă prăbușesc. Cum ajunsesem aici? Unde greșisem ca mamă? Vlad fusese un copil sensibil, mereu retras, dar niciodată violent. Totul s-a schimbat după ce și-a pierdut serviciul la fabrică. S-a închis în el, a început să bea, să devină irascibil. Am încercat să-l ajut, să-l înțeleg, dar fiecare încercare era întâmpinată cu reproșuri și furie.

— Vlad! am strigat din pragul ușii. Hai aici!

A venit clătinându-se, cu ochii injectați de oboseală și alcool.

— Ce vrei? Să mă faci de râs în fața nevestei? a urlat el.

— Nu te mai recunosc! Ce-ai ajuns? Ai o familie, ai o fetiță! Nu vezi că le distrugi?

— Toți sunteți împotriva mea! Nimeni nu mă înțelege! a urlat și a trântit un pahar de perete.

Atunci am știut că nu mai pot amâna decizia. Am simțit că dacă nu fac ceva, îl pierd pe Vlad definitiv, dar și pe Ioana și Ana. Am ales. Cu voce tremurată, dar fermă:

— Vlad, trebuie să pleci. Azi. Nu mai poți rămâne aici până nu te schimbi. Ai nevoie de ajutor.

A rămas mut câteva secunde. Apoi a râs amar:

— Mă dai afară din casa mea? Pe mine? Pe fiul tău?

— Da. Pentru că te iubesc și pentru că nu vreau să-ți pierd familia. Dar așa nu se mai poate.

A doua zi dimineață, Vlad a plecat fără să se uite înapoi. A luat doar un rucsac și a trântit ușa cu putere. Ioana a plâns în brațele mele ore întregi. Ana s-a trezit și a întrebat unde e tati. I-am spus că e plecat la serviciu.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Ai auzit? Maria și-a dat fiul afară pentru noră!” Sora mea, Elena, m-a sunat:

— Ești nebună? Cum să-ți dai copilul afară din casă?

— Elena, nu mai era copilul meu… Nu-l mai recunoșteam…

— Trebuia să-l ajuți! Să-l duci la preot, la doctor! Nu să-l arunci pe drumuri!

Am închis telefonul plângând. În fiecare seară mă uitam la poza lui Vlad de pe raft și mă întrebam dacă am făcut bine. Ioana încerca să-și revină, mergea la muncă și avea grijă de Ana ca o leoaică rănită. Eu găteam, făceam curat și încercam să umplu golul lăsat de absența lui Vlad.

Într-o zi, după aproape două luni, Vlad m-a sunat:

— Mamă… Sunt la spital. M-au bătut niște golani… N-am unde să merg…

Am alergat la spital cu sufletul la gură. L-am găsit slăbit, cu fața tumefiată. L-am strâns în brațe și am plâns amândoi.

— Iartă-mă… Nu știu ce-i cu mine… Nu pot fără voi…

— Vlad, trebuie să te tratezi. Să mergi la psiholog. Să te lași de băutură. Altfel nu te pot primi acasă.

A acceptat cu greu. L-am ajutat să găsească un centru de consiliere. Încet-încet, a început să-și revină. Au trecut luni până când Ioana a acceptat să vorbească din nou cu el. Ana îl privea cu teamă la început, apoi l-a îmbrățișat timid.

Familia noastră nu mai e ce-a fost. Rănile sunt adânci și încă dor. Dar am învățat că uneori dragostea de mamă înseamnă să iei decizii imposibile. Seara, când stau singură în bucătărie și aud râsetele Anei din camera alăturată, mă întreb:

Oare am făcut bine? Poate dragostea adevărată e uneori dureroasă… Voi ce ați fi făcut în locul meu?