Între două iubiri: Când fiica mea refuză să-mi accepte noua șansă la fericire

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! Cum poți să-l aduci pe Mihai în casa noastră? Vocea Anei răsuna ca un ecou dureros în sufrageria mică, unde pereții păstrau încă amintirea râsetelor lui Radu, soțul meu, plecat prea devreme dintre noi. Mă uitam la ea, cu ochii plini de lacrimi, încercând să găsesc cuvintele potrivite, dar orice aș fi spus părea să nu conteze.

Au trecut deja cinci ani de când Radu a murit într-un accident de mașină, lăsându-mă singură cu o fetiță de doisprezece ani și o inimă sfâșiată. Am trăit fiecare zi pentru Ana, am muncit dublu, am renunțat la orice vis personal, doar ca să-i fie ei bine. Îmi amintesc serile lungi când adormea cu capul pe genunchii mei, plângând după tatăl ei, iar eu îi promiteam că totul va fi bine, deși nici eu nu credeam asta.

Anii au trecut, Ana a crescut, iar eu am rămas blocată în rolul de mamă și atât. Prietenele mă îndemnau să ies, să cunosc oameni, dar eu nu voiam să-i rănesc sentimentele. Însă singurătatea mușca din mine, încet, pe nesimțite. Într-o zi, la serviciu, l-am cunoscut pe Mihai. Era divorțat, cu doi copii mari, și avea o blândețe pe care nu o mai întâlnisem de mult. M-a ascultat, m-a înțeles, și, fără să-mi dau seama, am început să simt din nou că trăiesc.

Prima dată când i-am spus Anei despre Mihai, a tăcut. Apoi, a început să mă evite. Nu mai venea la cină, nu mai povestea nimic despre școală. Mă durea, dar am crezut că e doar o fază. Când Mihai a venit la noi acasă pentru prima oară, Ana a stat în camera ei, cu căștile pe urechi, ignorându-ne complet. După ce el a plecat, a izbucnit: — Nu vreau să-l văd aici! Tata nu ar fi fost de acord!

Am simțit cum mă prăbușesc. — Ana, tata nu mai e… și nici eu nu mai pot trăi doar cu amintirea lui. Am nevoie să fiu și eu fericită, să simt că viața mea are un sens.

— Dar eu? Eu nu contez? Tu nu vezi că mă doare? a strigat ea, cu ochii roșii de plâns.

Am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi. În acea noapte, am plâns în tăcere, cu perna strânsă la piept, întrebându-mă dacă nu cumva greșesc. E dreptul meu să iubesc din nou? Sau trebuie să-mi sacrific fericirea pentru liniștea ei?

Zilele au devenit tot mai tensionate. Ana nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. La școală, profesorii mi-au spus că e retrasă, că nu mai participă la ore. Am încercat să discut cu ea, dar de fiecare dată îmi răspundea cu tăcere sau cu reproșuri. Mihai a simțit și el distanța. — Poate ar trebui să mă retrag, să-i dai timp, mi-a spus într-o seară, cu vocea stinsă. Dar eu nu voiam să-l pierd. Pentru prima dată după atâția ani, simțeam că pot fi din nou eu însămi, nu doar mama Anei, ci și femeia care visează, care râde, care iubește.

Într-o duminică, am încercat să facem ceva împreună, toți trei. Am mers la munte, sperând că aerul curat și peisajul o vor ajuta pe Ana să se deschidă. Dar ea a mers mereu cu câțiva pași în urmă, cu privirea pierdută. La un moment dat, s-a oprit și a spus: — Nu vreau să fac parte din familia asta. Tata nu poate fi înlocuit.

Mihai a încercat să-i vorbească, să-i spună că nu vrea să-l înlocuiască pe Radu, ci doar să fie alături de noi, dar Ana a izbucnit în plâns și a fugit spre mașină. Am alergat după ea, am îmbrățișat-o, dar simțeam că zidul dintre noi devine tot mai gros.

Seara, după ce Mihai a plecat, Ana a venit la mine în cameră. — Dacă îl alegi pe el, eu plec la bunica. Nu pot să stau aici și să văd cum uiți de tata.

Am rămas fără cuvinte. Mă uitam la ea, la copilul meu, și nu știam ce să fac. Să renunț la Mihai pentru ea? Sau să-mi urmez inima, riscând să o pierd? Am petrecut noaptea gândindu-mă la toate sacrificiile făcute, la toate visele îngropate, la cât de mult am încercat să fiu o mamă bună. Dar oare nu merit și eu o șansă la fericire?

A doua zi, am încercat să-i explic Anei că dragostea pentru Mihai nu înseamnă că îl uit pe Radu sau că o iubesc mai puțin pe ea. — Fiecare om are dreptul la fericire, Ana. Și eu, și tu. Nu vreau să te pierd, dar nu vreau nici să trăiesc toată viața cu sufletul gol.

Ea m-a privit cu ochii mari, plini de lacrimi. — Poate într-o zi o să înțeleg, dar acum nu pot, mi-a spus și a ieșit din cameră.

De atunci, trăim într-un echilibru fragil. Mihai vine mai rar, Ana încă nu-l acceptă, iar eu mă simt prinsă între două lumi. Mă întreb în fiecare zi dacă am făcut alegerea corectă, dacă nu cumva am rănit-o prea tare pe Ana, dacă nu ar fi trebuit să mai aștept. Dar cât să aștepți până când viața ta devine doar o umbră?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare mamă ajunge, la un moment dat, să aleagă între fericirea ei și liniștea copilului. Dar oare nu merităm cu toții o a doua șansă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?