Între două focuri: Povestea unei nurori într-o familie românească

— Ioana, iar ai uitat să pui sare în ciorbă! Ce fel de femeie ești tu?
Vocea soacrei mele, doamna Maria, răsună ca un tunet în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de ceapă călită. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar ochii mi se umplu de lacrimi pe care mă străduiesc să le ascund. Radu, soțul meu, stă la masă cu privirea în farfurie, tăcut, ca de obicei.

Nu e prima dată când aud astfel de reproșuri. De când m-am mutat la ei, după nuntă, fiecare zi e o probă. Mă trezesc înaintea tuturor, încerc să gătesc după rețetele Mariei, să calc cămășile lui Radu perfect, să țin casa lună. Dar mereu pare că nu e destul. Maria găsește mereu ceva ce nu am făcut bine: ba nu am șters praful cum trebuie, ba nu am pus destule murături la iarnă, ba nu am spălat perdelele la timp.

— Lasă, mamă, poate a fost obosită, încearcă Radu să mă apere uneori, dar vocea lui e slabă, aproape stinsă.
— Obosită? La vârsta ei? Eu la 25 de ani aveam doi copii și munceam la CAP! Nu mă plângeam ca domnișoara asta! răspunde Maria tăios.

Mă simt prinsă între două lumi: una a trecutului, cu reguli stricte și așteptări clare, și una a prezentului meu, în care încerc să găsesc un echilibru între cine sunt și cine ar trebui să fiu ca să fiu acceptată. Uneori mă întreb dacă nu cumva am greșit alegând să locuim cu părinții lui Radu. Dar altfel nu ne-am fi permis niciodată o casă a noastră.

Seara târziu, când toată lumea doarme, mă strecor pe balcon cu o cană de ceai și privesc luminile orașului. Îmi amintesc de mama mea, care m-a crescut singură după ce tata a plecat în Italia. Ea m-a învățat să fiu puternică și să nu mă las călcată în picioare. Dar aici, în casa asta, simt că orice aș face nu e niciodată suficient.

Într-o duminică dimineață, când pregăteam masa pentru musafiri — rudele Mariei din sat — am scăpat din greșeală tava cu sarmale pe jos. S-a făcut liniște brusc. Maria s-a uitat la mine cu dispreț:
— Nu ești bună nici să încălzești mâncarea! Ce-o să zică lumea?

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am fugit în camera noastră și am izbucnit în plâns. Radu a venit după mine:
— Ioana, te rog… încearcă să o înțelegi pe mama. Așa e ea…
— Dar eu cine sunt? De ce trebuie mereu să fiu eu cea care rabdă?

În acea seară am avut prima ceartă adevărată cu Radu. I-am spus că nu mai pot trăi așa. Că simt că mă pierd pe mine cu fiecare zi care trece.

— Dacă nu te descurci aici, poate ar trebui să te întorci la mama ta! a strigat Maria din pragul ușii.

Am rămas împietrită. Radu n-a zis nimic. Am simțit că nu mai am aer.

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajul. Mama m-a primit acasă fără întrebări. M-a ținut strâns în brațe și mi-a spus doar atât:
— Ești fiica mea și meriți să fii fericită.

Au trecut două săptămâni până când Radu a venit la mine. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.
— Ioana… îmi pare rău. Nu știu ce să fac între tine și mama… Dar nu vreau să te pierd.

L-am privit lung. Îl iubeam, dar nu mai puteam trăi sub același acoperiș cu Maria.

— Dacă vrei să fim împreună, trebuie să avem casa noastră. Să fim noi doi o familie.

A fost greu. Am început de la zero într-o garsonieră mică, cu mobilă veche și pereți subțiri prin care se auzea totul de la vecini. Dar era liniște. Și era locul nostru.

Maria n-a vorbit cu mine luni de zile. La început nici Radu nu mergea des pe la ea. Dar timpul a trecut și încet-încet relațiile s-au mai îmblânzit. Acum ne vizităm duminica la prânz — eu aduc prăjituri făcute de mine și Maria mă laudă uneori în fața vecinelor.

Dar rănile rămân undeva adânc în sufletul meu. M-am întrebat mereu: unde e limita între ajutorul unei mame pentru fiul ei și intruziunea în viața noii familii? Cât trebuie să rabzi pentru dragoste? Și cât poți sacrifica din tine fără să te pierzi cu totul?

Poate că fiecare femeie care a trecut prin asta are propriul răspuns. Eu știu doar atât: merităm să fim respectate acolo unde ne este casa.

Oare câte dintre noi au curajul să spună „ajunge” înainte să fie prea târziu?