Între Două Focuri: Povestea unei Mame și Lupta pentru Fiul Ei

— Vlad, nu-mi place cum te privește Irina. Parcă ai fi un străin în casa ta, ai observat?
Vocea mea răsună în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine proaspătă. Vlad, fiul meu, ridică din umeri și își mută privirea spre fereastră. Îl știu de când era copil: când tace așa, ceva îl apasă. Dar eu nu pot să tac. Nu pot să-l las să sufere, chiar dacă poate doar mi se pare mie.

— Mamă, te rog, nu începe iar… Irina e obosită, are mult de muncă la spital. Nu e nimic între noi, doar… e greu, atât.

Îl privesc cum își frământă mâinile. Mă doare să-l văd așa. De când s-a însurat cu Irina, parcă nu mai e al meu. O simt pe ea între noi, ca o umbră rece care se strecoară în fiecare discuție, în fiecare gest. Și totuși, nu pot să nu mă întreb: oare chiar greșesc? Sau poate instinctul meu de mamă simte ceva ce el nu vrea să vadă?

Seara, la masa de duminică, Irina vine cu un zâmbet forțat. Îi pun farfuria în față și încerc să-i citesc gândurile. — Mulțumesc, doamnă Mariana, spune ea politicos. Dar eu simt răceala din vocea ei. Vlad încearcă să destindă atmosfera:

— Mamă, ai făcut supa aia de care îmi era dor!

— Da, Vlad, pentru tine am făcut-o. Știu că nimeni nu gătește ca mama ta…

Irina oftează ușor. Prind gestul și mă înțepenește un gând: oare îi pare rău că nu poate fi ca mine? Sau îi pare rău că Vlad încă mă iubește atât de mult?

După masă, Vlad mă ajută la vase. — Mamă, te rog, nu mai pune presiune pe Irina. E greu pentru ea aici. Nu suntem ca voi…

— Nu sunteți ca noi? Ce vrei să spui?

— Că avem nevoie de spațiu. Să ne găsim ritmul nostru.

Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină. Cum adică spațiu? Eu l-am crescut singură după ce tatăl lui a plecat. Am muncit nopți întregi la croitorie ca să aibă tot ce-i trebuie. Iar acum… spațiu?

În noaptea aceea nu dorm deloc. Îmi derulez în minte fiecare moment din ultimele luni: cum Irina îl sună pe Vlad și el pleacă imediat; cum la aniversarea mea au venit doar o oră; cum nu mai vine la cafeaua de sâmbătă dimineața. Mă simt dată la o parte. Și doare.

A doua zi, o sun pe prietena mea cea mai bună, Rodica:

— Rodica, tu ai trecut prin asta cu fata ta? Când s-a măritat, ai simțit că nu mai e a ta?

— Mariana, trebuie să-i lași să-și trăiască viața lor. Dacă tragi prea tare de el, o să-l pierzi de tot.

Dar eu nu pot. Nu pot să stau și să privesc cum fiul meu se îndepărtează.

Într-o seară ploioasă, Vlad vine singur la mine. Are ochii roșii.

— Mamă… ne-am certat rău azi. Irina zice că nu mai poate cu presiunea asta dintre tine și ea.

Îl iau în brațe și simt cât e de fragil.

— Vlad, eu vreau doar să fii fericit…

— Dar fericirea mea nu mai depinde doar de tine! strigă el brusc.

Mă retrag șocată. Niciodată nu mi-a vorbit așa.

— Mamă… iartă-mă… Dar trebuie să aleg între voi două? De ce trebuie să fie totul o luptă?

Rămân singură în bucătărie mult după ce pleacă. Mâinile îmi tremură pe ceașca de ceai rece. Oare chiar am ajuns aici? Să-mi împing propriul copil spre suferință doar pentru că nu știu să-l las să zboare?

Trec zilele una după alta. Vlad mă sună mai rar. Irina nu mai vine deloc la noi. La Paște primesc un mesaj sec: „Sărbători fericite!”

Într-o zi mă întâlnesc cu Vlad pe stradă întâmplător.

— Mamă… ne mutăm la Cluj. Irina a primit un post acolo.

Simt cum mi se rupe sufletul.

— Și eu? Eu ce fac fără tine?

— Mamă… trebuie să încercăm și noi să fim o familie.

Rămân pe trotuar privind cum se îndepărtează. Înțeleg abia acum cât rău am făcut din prea multă dragoste.

Seara mă uit la pozele cu el mic și plâng în tăcere.

Oare unde se termină grija unei mame și unde începe egoismul? Cât de mult avem voie să ne agățăm de cei pe care îi iubim înainte ca dragostea noastră să-i sufoce? Voi ce ați face în locul meu?