Între două focuri: Povestea unei bunici care încearcă să-și salveze nepotul din mijlocul unui divorț
— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau cu ea nici măcar o zi! a urlat Vlad, fiul meu, trântind ușa bucătăriei de perete. Era trecut de miezul nopții, iar Radu, nepotul meu, dormea în camera alăturată, cu ursulețul lui strâns la piept. M-am ridicat încet de pe scaun, simțind cum inima îmi bate nebunește.
— Vlad, liniștește-te! Copilul doarme… Ce s-a întâmplat iar?
Vlad s-a prăbușit pe scaunul din fața mea, cu capul în mâini. Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar nu voia să le recunoască. Mereu a fost încăpățânat, ca tatăl lui. Irina, nora mea, e la fel de aprigă. Când se întâlnesc două firi tari, nu iese decât furtună.
— S-a certat iar cu mine din nimic! Că nu am dus gunoiul, că am uitat să iau pâine… Dar nu despre asta e vorba! Nu mă mai suportă, mamă! Simt că mă urăște!
Mi-am mușcat buza. Îl iubesc pe Vlad, dar știu că nu e ușor de suportat. Are orgoliu cât casa și nu știe să cedeze. Dar nici Irina nu e ușă de biserică. De când s-a întors la muncă după concediul de maternitate, parcă nu mai are răbdare cu nimeni.
A doua zi dimineață, Irina a venit să-l ia pe Radu. Avea ochii umflați de plâns și vocea tăioasă.
— Vlad, vreau să divorțăm. Nu mai pot. Nu mai vreau să-l văd crescând într-o casă plină de țipete!
Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am uitat la Radu — micuțul meu cu ochi mari și triști — și am știut că tot ce urmează va fi un coșmar pentru el.
Au urmat luni de zile de scandaluri, avocați și vizite la tribunal. Radu era pasat ca o minge între două case. Într-o săptămână stătea la Vlad, în cealaltă la Irina. Eu încercam să fiu acolo pentru el cât puteam. Îl luam de la școală, îi făceam clătite și îi citeam povești seara. Dar nu puteam să-i alin dorul după părinții lui împreună.
Într-o seară ploioasă, Radu a venit la mine cu ghiozdanul în spate și ochii roșii.
— Bunico, pot să stau la tine? Tata a plecat la serviciu și mama a zis că nu poate veni azi…
L-am strâns tare în brațe. Am simțit cum mi se rupe sufletul.
— Sigur că poți, puiule! La mine ai mereu loc!
Dar știam că nu e normal ca un copil să fie crescut printre bagaje și uși trântite. Când am încercat să vorbesc cu Vlad despre asta, m-a repezit:
— Mamă, nu mă mai bate la cap! Nu vezi că Irina face totul pe dos? Eu mă zbat pentru copilul ăsta!
Irina mi-a spus altceva:
— Doamnă Maria, Vlad nu știe decât să țipe! Eu muncesc toată ziua și tot eu sunt vinovată!
M-am simțit prinsă între două focuri. Îi iubeam pe amândoi ca pe copiii mei, dar nu puteam să-i împac. Și cel mai rău era că Radu suferea în tăcere.
Într-o zi, directoarea școlii m-a chemat la o discuție.
— Doamnă Popescu, Radu e tot mai retras. Nu vorbește cu ceilalți copii și pare mereu trist. S-a plâns că îl doare burta aproape zilnic…
Am plecat de acolo cu lacrimi în ochi și cu un nod în gât. Am încercat să le spun lui Vlad și Irinei că trebuie să găsească o cale să fie părinți pentru Radu chiar dacă ei nu mai pot fi soț și soție.
— Nu vreau să-l pierd pe Radu! a spus Vlad.
— Nici eu! a răspuns Irina.
Dar fiecare voia să-l aibă doar pentru el. Nimeni nu se gândea ce simte copilul când e tras în toate părțile.
Într-o seară, după ce Radu a adormit la mine în brațe plângând că îi e dor de „acasă”, am izbucnit:
— De ce trebuie să sufere el pentru greșelile noastre? Ce fel de adulți suntem dacă nu putem pune copilul pe primul loc?
Am început să mă gândesc dacă nu cumva eu am greșit undeva ca mamă. Poate l-am crescut pe Vlad prea aspru sau poate am fost prea indulgentă când era mic. Poate am judecat-o prea aspru pe Irina când a intrat în familia noastră…
Într-o duminică dimineață i-am chemat pe amândoi la mine acasă.
— Vreau să vorbim ca oameni mari! Radu are nevoie de stabilitate. Dacă voi nu puteți fi împreună, măcar ajutați-l să simtă că are un cămin!
Au stat amândoi cu capetele plecate. Pentru prima dată după mult timp, au ascultat fără să se certe.
Am început împreună un program: o zi pe săptămână petrecută toți trei cu Radu — fără reproșuri, fără discuții despre divorț. Doar timp pentru copil.
Nu e ușor. Sunt zile când Vlad și Irina abia se salută. Alteori reușesc să glumească sau să joace un joc cu Radu ca pe vremuri. Dar știu că drumul e lung și greu.
Eu? Mă simt adesea vinovată că nu am făcut mai mult sau mai bine. Dar mă agăț de speranța că dragostea pentru Radu ne va ține împreună măcar atât cât are nevoie el.
Mă întreb uneori: oare câți copii ca Radu sunt prinși între orgoliile părinților lor? Oare noi, adulții, vom învăța vreodată să punem sufletul unui copil mai presus de propriile răni?