Între două focuri: Povestea Mirelei, fiica respinsă

— Nu pot să cred, mamă! Chiar mă dai afară? Am nevoie de voi! am strigat, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce mama își strângea halatul pe lângă trup și se uita la mine cu o răceală pe care nu i-o știam.

— Mirela, nu mai ești copil. Du-te acasă la bărbatul tău. Aici nu mai ai ce căuta, mi-a răspuns ea, fără să clipească. Tata nici măcar nu s-a ridicat din fotoliu. S-a uitat la televizor, ca și cum nu aș fi existat.

Am rămas în pragul ușii, cu valiza în mână, simțind cum tot universul meu se prăbușește. Era trecut de miezul nopții, iar strada era pustie. M-am așezat pe treptele blocului și am început să plâng în hohote. Nu-mi venea să cred că părinții mei, cei care mă țineau de mână când aveam febră sau mă încurajau la examene, acum mă alungau ca pe un străin.

Totul a început cu câteva luni în urmă, când relația cu soțul meu, Radu, a început să scârțâie. Certuri din nimic, reproșuri, uși trântite. El lucra mult, venea târziu acasă și tot mai des mirosea a alcool. Eu încercam să țin casa curată, să gătesc, să fiu soția perfectă pe care mi-o descria mama încă din copilărie: „Femeia trebuie să rabde, Mirela! Așa e viața.”

În seara aceea, Radu a venit acasă nervos. I-am spus că am nevoie de ajutor cu băiatul nostru, Darius, care avea febră mare. Mi-a răspuns sec:

— Mereu te plângi! Parcă numai tu ai copii!

M-am simțit mică și neînsemnată. Am ridicat vocea, el a țipat la mine și, pentru prima dată, am simțit frică. Am luat copilul în brațe și am fugit la părinți. Dar ei… ei au ales să nu mă primească.

A doua zi dimineață, am sunat-o pe sora mea mai mică, Ioana:

— Ioana, nu pot să cred ce s-a întâmplat! M-au dat afară! Ce să fac?

— Mirela, știi cum sunt ai noștri… Ei cred că dacă pleci de la Radu o să râdă lumea de noi. Mama mereu zice că „rufe murdare nu se spală în public”.

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: una în care trebuie să rabzi orice ca femeie măritată și alta în care nu mai ai voie să fii copilul părinților tăi.

Zilele au trecut greu. M-am întors la Radu pentru că nu aveam unde să merg. El s-a prefăcut că nimic nu s-a întâmplat. Eu am început să mă sting încet-încet. La serviciu eram absentă, acasă eram o umbră. Darius mă întreba mereu:

— Mami, de ce plângi?

Nu știam ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de cinci ani că mama lui nu mai are niciun loc pe lume?

Într-o zi, la grădiniță, educatoarea m-a chemat la o discuție:

— Doamnă Popescu, Darius e tot mai retras. Nu vrea să se joace cu ceilalți copii. S-a întâmplat ceva acasă?

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile din nou. Am dat vina pe oboseală și am plecat repede.

Seara aceea a fost decisivă. Radu a venit acasă beat și a început să țipe la Darius pentru că a vărsat laptele pe masă. Atunci am simțit că nu mai pot. Mi-am luat copilul de mână și am ieșit din casă fără să știu unde merg.

Am ajuns din nou în fața blocului părinților mei. Am stat acolo ore întregi, privind spre geamul lor luminat. Nu am avut curajul să sun din nou la ușă.

A doua zi dimineață am mers la serviciu și i-am povestit totul colegei mele, Gabriela:

— Mirela, trebuie să faci ceva pentru tine și pentru Darius! Nu poți trăi așa!

— Dar unde să mă duc? Cine mă ajută? Părinții mei nu mă vor…

Gabriela m-a luat de mână:

— Eu te ajut! Vii la mine până găsești o soluție.

Așa am făcut primul pas spre libertate. Am stat la Gabriela două săptămâni până am găsit o garsonieră mică într-un cartier modest din București. Am început să merg la consiliere psihologică și încet-încet am început să respir din nou.

Părinții mei nu m-au sunat niciodată. Ioana mi-a scris un mesaj scurt: „Mama zice că ai făcut de râs familia.”

M-am întrebat de sute de ori unde am greșit. De ce e atât de greu pentru o femeie din România să fie ascultată? De ce trebuie mereu să rabde? De ce părinții mei au ales rușinea în locul fericirii mele?

Astăzi sunt încă pe drumuri, dar sunt liberă. Darius zâmbește din nou și începe să vorbească despre prietenii lui de la grădiniță. Eu încă plâng uneori noaptea, dar știu că am făcut ce trebuia.

Mă uit în oglindă și mă întreb: oare câte femei ca mine mai stau între două focuri? Oare cât timp vom mai fi nevoite să alegem între liniștea noastră și rușinea familiei?