Între două focuri: Cum am ținut-o pe sora mea de mână în timp ce viața mea se destrăma

— Ivona, nu mai pot, nu mai pot! — vocea Anei răsuna în bucătăria noastră mică, spartă de plânsul ei care părea să nu se mai termine. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam pe scaunul de lângă ea, cu mâna strânsă pe a ei, încercând să-i transmit o siguranță pe care nici eu nu o mai simțeam. În acea seară, viața mea s-a împărțit în două: înainte și după divorțul Anei.

Ana era sora mea mai mică, mereu visătoare, mereu cu zâmbetul pe buze, până când totul s-a prăbușit. Soțul ei, Radu, a plecat cu altă femeie, lăsând-o pe Ana cu un copil de patru ani și cu datorii la bancă. Eu, la rândul meu, eram la un pas să mă mut cu iubitul meu, Vlad, să începem o viață nouă, să ne facem planuri pentru o familie. Dar, dintr-o dată, totul s-a oprit. Ana avea nevoie de mine, iar eu nu puteam să o las singură.

— Ivona, nu știu ce să fac cu Maria. Nu am bani, nu am unde să mă duc, nu vreau să fiu o povară… — vocea ei era spartă, iar ochii roșii de plâns mă făceau să-mi simt inima ca o piatră. Am strâns-o și mai tare de mână.

— Nu ești o povară, Ana. Suntem surori. O să trecem împreună peste asta, ai încredere în mine.

Dar, în sinea mea, mă simțeam prinsă între două lumi. Vlad mă aștepta acasă, tot mai iritat de faptul că amânam mutarea noastră, tot mai distant. În fiecare seară, când mă întorceam de la Ana, găseam mesaje de la el: „Cât mai durează? Nu poți să o lași să se descurce singură?”

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Maria, am ieșit pe balcon cu Ana. Fuma nervos, cu mâinile tremurânde.

— Îți distrug viața, Ivona. Vlad nu o să te mai aștepte mult. Nu vreau să-ți pierzi fericirea din cauza mea.

— Nu-mi distrugi nimic, Ana. Ești sora mea. Dacă nu te ajut eu, cine să o facă?

Dar cuvintele ei mi-au rămas în minte. Vlad devenea tot mai rece, iar eu mă simțeam tot mai vinovată. Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu el, mi-a spus:

— Ivona, trebuie să alegi. Ori vii cu mine, ori rămâi cu Ana. Nu mai pot aștepta la nesfârșit.

Am simțit cum totul se prăbușește. Cum să aleg între omul pe care îl iubesc și sora mea, care nu are pe nimeni altcineva? Am plâns toată noaptea, încercând să găsesc o soluție. Dar nu era nicio soluție care să nu rănească pe cineva.

În zilele următoare, Ana a început să caute de lucru, dar nimeni nu voia să angajeze o mamă singură, fără experiență. Eu am început să lucrez suplimentar, să pot plăti facturile și să avem ce pune pe masă. Vlad mă suna tot mai rar, iar când ne vedeam, era doar ca să-mi reproșeze că nu-i dau atenție.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Maria, Ana a venit la mine cu ochii plini de lacrimi.

— Ivona, nu mai pot. Mă simt inutilă. Nu pot să-ți cer să-ți sacrifici viața pentru mine. Poate ar trebui să plec undeva, să încerc să mă descurc singură.

— Ana, nu! Nu te las să pleci. O să găsim o soluție, promit. Dar te rog, nu mă lăsa singură cu toate astea.

Am simțit pentru prima dată că și eu am nevoie de ea, nu doar ea de mine. Eram amândouă prinse într-o capcană, fiecare încercând să o salveze pe cealaltă, dar fără să știm cum să ne salvăm pe noi înșine.

Într-o zi, Vlad a venit la mine acasă. Era hotărât, cu privirea rece.

— Ivona, am găsit un apartament. Dacă nu vii cu mine azi, eu plec singur. Nu mai pot să trăiesc așa.

Ana era în bucătărie, ascultând totul. S-a apropiat de mine și mi-a șoptit:

— Du-te, Ivona. Meriți să fii fericită. Eu o să mă descurc.

Dar nu puteam. Nu puteam să o las. Vlad a plecat, trântind ușa, iar eu am rămas cu Ana, ținând-o de mână, amândouă plângând în liniște. În acea noapte, am simțit că am pierdut totul: iubirea, planurile, viitorul. Dar aveam încă pe cineva lângă mine. Aveam familia.

Au trecut luni de zile până când Ana a reușit să găsească un job la o brutărie din cartier. Încet-încet, a început să-și revină, să zâmbească din nou. Maria a crescut, iar eu am rămas lângă ele, chiar dacă Vlad nu s-a mai întors niciodată. Uneori, mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Dacă nu cumva am sacrificat prea mult din mine pentru ceilalți. Dar când o văd pe Ana râzând cu Maria, când simt că nu sunt singură, știu că, poate, asta înseamnă să fii familie.

Oare câți dintre noi ar fi făcut la fel? Cât de mult putem sacrifica pentru cei pe care îi iubim, fără să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați fi ales?