Între două femei și o mamă: Povestea mea despre alegeri, iertare și familie

— Mamă, nu mai avem unde să mergem. Te rog, măcar pentru câteva luni…

Vocea mea tremura, iar privirea mamei era rece ca piatra. Stăteam în bucătăria ei mică din Ploiești, cu mâinile strânse pe masă, încercând să-mi ascund disperarea. Lângă mine, Irina, soția mea actuală, își mușca buzele, evitând să mă privească. Mama se uita la noi ca la niște străini.

— Vlad, știi bine că nu pot. Nu după tot ce s-a întâmplat.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când auzeam refuzul ăsta, dar de data asta era altfel. Eram la capătul puterilor: pierdusem apartamentul după ce firma la care lucram s-a închis peste noapte, iar Irina nu găsea de muncă. Ne mutasem din chirie în chirie, fiecare lună era o luptă pentru supraviețuire.

— Dar pe Alina ai ajutat-o… i-ai dat bani când a avut nevoie, ai stat cu copiii ei… De ce pe noi nu poți?

Mama a oftat adânc și s-a ridicat de la masă. A început să spele o cană, de parcă asta ar fi putut spăla și tăcerea dintre noi.

— Alina e mama nepoților mei. Și tu ai uitat prea repede ce ai făcut.

Irina s-a ridicat brusc.

— Vlad, hai să plecăm. Nu are rost.

Am rămas pe loc. M-am uitat la mama, la spatele ei îndoit, la mâinile ei muncite. Mi-am amintit cum mă certa când eram mic, cum mă ținea în brațe când aveam febră. Dar acum eram un bărbat de 38 de ani, cu două căsnicii la activ și niciun loc pe care să-l pot numi acasă.

— Mamă, am greșit. Știu asta. Dar nu Irina e de vină. Nici copilul nostru care urmează să se nască…

Mama s-a întors spre mine cu ochii umezi.

— Vlad, tu ai ales să pleci de lângă Alina pentru Irina. Ai lăsat doi copii mici și o femeie care te-a iubit. Cum vrei să uit asta?

M-am ridicat încet. Irina plângea în hol, încercând să nu facă zgomot. Am simțit o furie mocnită – față de mine, față de mama, față de toată lumea care părea să mă judece fără să știe prin ce trec.

Am ieșit afară și am tras aer în piept. Era toamnă târzie și mirosul de fum plutea peste cartierul vechi. M-am gândit la Alina – cum m-a privit în ziua în care i-am spus că plec. Cum copiii mei au plâns după mine. Cum am crezut că pot începe o viață nouă fără să privesc înapoi.

Irina a venit lângă mine.

— Vlad, nu trebuia să venim aici. Știam că nu ne va primi.

— Nu mai avem unde să mergem, Irina! Ce vrei să fac? Să dormim în gară?

Ea a tăcut. Am simțit că se rupe ceva între noi – o fisură mică, dar periculoasă.

În acea noapte am dormit într-o mașină împrumutată de la un prieten. Irina tremura sub o pătură subțire, iar eu mă uitam la tavanul gri al cerului și mă întrebam unde am greșit atât de tare.

A doua zi am primit un mesaj de la Alina: „Mama ta a venit la noi cu supă pentru copii. Dacă vrei să-i vezi, poți veni după-amiază.”

Am stat pe gânduri mult timp înainte să răspund. Irina m-a privit cu ochii roșii.

— Te duci?

— Sunt copiii mei…

— Și eu? Eu ce sunt?

Nu am știut ce să-i spun. Am mers totuși la Alina. Când am intrat în apartamentul vechi unde locuia cu cei doi copii ai noștri, am simțit un nod în gât. Copiii au sărit pe mine, m-au întrebat dacă rămân la cină. Alina m-a privit cu o tristețe calmă.

— Vlad, nu vreau nimic de la tine. Dar mama ta suferă pentru că ai ales alt drum. Poate dacă ai încerca să repari ceva…

— Ce să repar? Totul e distrus.

— Nu totul. Copiii te iubesc încă.

Am stat cu ei până seara târziu. Când am ieșit din bloc, mama mă aștepta pe bancă.

— Vlad…

Nu am putut vorbi. Am plâns ca un copil mic, cu capul în poala ei.

— Mamă, iartă-mă…

Ea mi-a mângâiat părul albicios.

— Nu pot uita ce ai făcut, dar pot încerca să te ajut… dacă tu chiar vrei să fii tată pentru toți copiii tăi și bărbat pentru Irina.

Am dat din cap printre lacrimi.

În următoarele luni am încercat să împac tot ce rupsesem: am mers la terapie cu Irina, am petrecut timp cu copiii mei din prima căsnicie, am ajutat-o pe Alina cât am putut. Mama ne-a primit până la urmă pentru câteva luni, dar cu reguli stricte: „Aici nu există trecut sau prezent – există doar familie.”

Nu știu dacă voi reuși vreodată să repar totul sau dacă voi fi iertat complet. Dar mă întreb: oare cât poate duce o inimă de mamă? Și cât putem cere celor dragi înainte ca totul să se rupă definitiv?