Între două familii: Povara sacrificiului

— Ivana, nu mai pot! Nu mai pot să văd cum tot ce muncim ajunge la ei, iar copiii noștri se uită la mine cu ochii goi când le spun că nu mai avem lapte!
Vocea lui Radu, soțul meu, răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și lumina slabă a becului. Mă uitam la el, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să găsesc un răspuns care să nu doară.
— E sora mea, Radu… Ce vrei să fac? Să-i las copiii flămânzi?
— Dar ai noștri? Ai noștri nu contează?
M-am ridicat brusc, simțind cum inima îmi bate în piept ca o pasăre prinsă în colivie. Am ieșit pe balcon, trăgând aerul rece în piept. De jos, din apartamentul surorii mele, se auzea plânsul celui mic. Știam că nu au ce pune pe masă. Știam că soțul ei, Dorel, a pierdut din nou serviciul și că totul cade pe umerii mei.

A doua zi dimineață, am coborât cu două sacoșe pline: lapte, pâine, ouă, câteva mere. Sora mea, Ana, m-a privit cu ochii roșii de plâns.
— Nu știu ce m-aș face fără tine, Ivana…
— O să fie bine, Ana. O să trecem și peste asta.
Dar în timp ce îi spuneam asta, simțeam cum o parte din mine se rupe. Copiii mei mă așteptau acasă cu masa goală. Radu nu mi-a mai vorbit toată ziua.

Seara, când am încercat să-l iau în brațe, s-a tras deoparte.
— Nu mai suntem o familie, Ivana. Suntem o bancă pentru Ana și Dorel.
Am izbucnit în plâns. Nu voiam să aleg între sora mea și familia mea. Dar fiecare zi mă împingea tot mai aproape de o alegere imposibilă.

Au trecut săptămâni în care am jonglat cu banii, cu timpul și cu nervii. Copiii mei au început să mă întrebe de ce nu mai mergem la film sau de ce nu mai cumpărăm dulciuri ca înainte. Radu s-a închis în el; venea târziu acasă și vorbea puțin. Într-o seară, l-am găsit pe fiul meu cel mare, Vlad, plângând în pat.
— Mamă, tu ne mai iubești? Sau îi iubești mai mult pe verișorii noștri?
M-a durut mai tare decât orice ceartă cu Radu sau orice reproș al Anei.

Într-o duminică dimineață, Ana a venit la noi fără să anunțe. Avea ochii umflați și hainele mototolite.
— Ivana, nu mai pot… Dorel a plecat iar la băut și nu s-a întors de două zile. Nu știu ce să fac…
Radu a ieșit din dormitor și s-a uitat la ea cu o privire rece.
— Poate ar trebui să-l lași, Ana! Poate ar trebui să te descurci singură!
Ana a început să plângă și s-a prăbușit pe canapea. Copiii mei s-au strâns speriați lângă mine. Am simțit că totul se destramă.

În acea zi am decis să merg la preotul satului nostru, părintele Ilie. Am intrat în biserică tremurând și i-am spus totul: despre Ana, despre Dorel, despre Radu și copiii mei. Părintele m-a ascultat tăcut și apoi mi-a spus:
— Ivana, Dumnezeu ne cere să fim buni, dar nu ne cere să ne sacrificăm până la autodistrugere. Dacă te pierzi pe tine însăți, nu vei mai putea ajuta pe nimeni.

Cuvintele lui mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să pun limite: i-am spus Anei că nu pot fi mereu acolo pentru ea, că trebuie să caute ajutor și din altă parte. I-am explicat lui Radu că încerc să fiu soră bună fără să uit că sunt mamă și soție.

Nu a fost ușor. Ana s-a supărat pe mine; mi-a spus că am devenit rece și egoistă. Radu a început încet-încet să revină lângă mine, dar rănile rămân adânci. Copiii mei încă mă întreabă uneori dacă totul va fi bine.

Mă uit acum în urmă și mă întreb: unde se termină datoria față de familie și unde începe grija față de tine însuți? Cât poți da fără să te pierzi? Poate că nu există răspunsuri simple — dar poate împreună le putem găsi.

Oare câți dintre voi v-ați simțit vreodată sfâșiați între două iubiri? Unde ați tras voi linia?