Între două familii: O seară de Ajun care mi-a sfâșiat sufletul

— Nu pot să cred că iarăși faci asta, Vlad! Ai promis că anul acesta Ajunul îl petrecem doar noi doi, cu fetița! Glasul Irinei tremura, iar ochii ei mari, căprui, mă priveau cu o amestecătură de furie și dezamăgire.

Mă uitam la ea, cu palmele transpirate, încercând să găsesc cuvintele potrivite. În bucătărie mirosea a cozonac și a sarmale, dar în aer plutea o tensiune tăioasă ca lama unui cuțit. Din sufragerie se auzea vocea mamei mele, Elena, care dădea indicații: „Nu pune fața de masă așa! La noi în familie, totul trebuie să fie perfect de Ajun!”

— Irina, te rog… Mama ține mult la tradițiile astea. Știi cât de greu îi este de când tata nu mai e…

Irina a oftat adânc și s-a sprijinit de chiuvetă. — Și eu țin la familia mea, Vlad. Dar mereu trebuie să fim aici, mereu trebuie să facem totul ca la mama ta acasă. Când o să fim și noi o familie adevărată?

Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât orice ceartă. M-am simțit mic, prins între două lumi care nu voiau să se întâlnească. Pe de o parte, mama, rămasă văduvă de trei ani, care vedea în mine singura ei ancoră. Pe de altă parte, Irina, femeia cu care visam să-mi cresc copilul altfel decât am fost eu crescut: cu mai multă libertate, cu mai puține reguli.

— Vlad! — vocea mamei a răsunat din sufragerie. — Vino să vezi dacă bradul e drept! Știi că tata îl potrivea mereu…

Am ieșit din bucătărie cu inima grea. Mama era deja cu mâinile pe brad, încercând să-l rotească. Fața ei era obosită, dar ochii îi sclipeau de emoție. M-am apropiat și am ajutat-o.

— Mamă… poate anul ăsta…

— Ce? Să nu mai facem ca înainte? Vlad, tu nu înțelegi… Dacă nu păstrăm tradițiile astea, ce ne mai rămâne?

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să-i rănesc pe niciunul dintre ei. Dar fiecare cuvânt rostit părea să fie o trădare pentru celălalt.

Fetița noastră, Mara, a intrat alergând în sufragerie cu o stea de hârtie în mână. — Tati, uite ce-am făcut la grădi! Pot s-o pun în brad?

Mama a zâmbit forțat. — Sigur, draga bunicii… Dar pune-o mai jos, să nu strici globurile vechi.

Irina a venit după Mara și s-a aplecat lângă ea. — Las-o unde vrea ea, mamă Elena. E primul ei Ajun în care chiar înțelege ceva.

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Mama s-a retras spre bucătărie fără să spună nimic. Irina s-a ridicat și mi-a șoptit:

— Nu mai pot, Vlad. Nu vreau ca Mara să crească simțindu-se mereu musafir în casa bunicii.

Am încercat să-i iau mâna, dar s-a tras ușor.

— Poate ar trebui să mergem la ai mei măcar o dată… Sau măcar să stăm acasă doar noi trei.

— Știi că mama nu ar suporta asta…

— Dar eu? Eu cât să mai suport?

M-am prăbușit pe canapea. În mintea mea se derulau imagini din copilărie: tata tăind porcul la țară, mama făcând cozonaci toată noaptea, colindătorii la ușă. Toate astea păreau acum niște poveri pe care le duceam singur.

Seara a continuat cu zâmbete forțate și discuții monosilabice. Mara s-a bucurat de cadouri, dar eu am simțit că fiecare gest e un compromis amar. La masă, mama a început să povestească despre vremurile când eram mic.

— Ții minte, Vlad, cum plângeai dacă nu găseai portocală sub brad? Acum copiii au tot ce vor…

Irina a zâmbit politicos, dar privirea ei era pierdută.

După ce Mara a adormit, Irina mi-a spus încet:

— Eu plec mâine dimineață la ai mei. Poți veni dacă vrei. Dar eu nu mai pot să fiu invizibilă aici.

Am rămas singur în sufragerie cu mama care strângea masa în tăcere.

— Vlad… Tu ce vrei? — m-a întrebat ea fără să mă privească.

Nu am știut ce să răspund. Voiam ca toți să fie fericiți. Voiam ca Mara să aibă parte de iubire și tradiții frumoase, dar nu cu prețul nefericirii noastre.

Noaptea aceea am dormit prost. M-am gândit la tata și la cum ar fi gestionat el situația. Poate ar fi găsit o cale de mijloc. Poate ar fi spus: „Familia e acolo unde e dragoste.”

Dimineața am găsit-o pe Irina împachetând câteva haine pentru Mara.

— Vlad… Eu te iubesc. Dar nu vreau să trăiesc într-o poveste care nu e a mea.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am privit-o pe Mara dormind și m-am întrebat dacă va înțelege vreodată cât de greu e să fii prins între două lumi.

Acum stau singur la masa din bucătărie și mă întreb: oare câți dintre noi trăim vieți împărțite între loialitate și iubire? Oare chiar trebuie să alegem sau există o cale prin care nimeni să nu sufere?