Între două case: Povara unei decizii pentru tata

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! Cum ai putut? Vocea fratelui meu, Cătălin, răsună încăpățânată în mintea mea, chiar dacă au trecut deja două luni de când l-am dus pe tata la azil. Stau pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală, și privesc tavanul alb, ca și cum acolo s-ar ascunde răspunsurile pe care nu le găsesc nicăieri altundeva.

Totul a început într-o seară de iarnă, când tata a căzut în bucătărie. Am găsit vasele sparte pe jos și pe el, tremurând, cu ochii umezi de rușine. — Nu-i nimic, Irina, doar am alunecat puțin, mi-a spus încercând să zâmbească. Dar eu știam că nu era doar atât. De luni bune uitase să-și ia pastilele, uita să mănânce, uita chiar și cine sunt uneori. Mama murise de trei ani, iar eu eram singura care mai venea zilnic să-l vadă.

— Nu putem continua așa, i-am spus lui Cătălin la telefon. Tata are nevoie de îngrijire permanentă. Eu lucrez de dimineață până seara, tu ești la Cluj cu familia ta… Nu putem să-l lăsăm singur!

— Nu-l duci la azil! a tunat el. Mai bine vând apartamentul și angajăm o femeie să stea cu el.

Dar nu era atât de simplu. Tata refuza orice ajutor străin, iar banii nu ajungeau nici pentru facturi uneori. Am încercat să găsesc soluții: vecina de la doi a stat cu el câteva zile, dar tata s-a închis în cameră și n-a vorbit cu nimeni. Am ajuns la capătul puterilor când l-am găsit într-o dimineață dezorientat pe stradă, încercând să ajungă la casa părinților lui din satul natal, deși acea casă nu mai exista de zeci de ani.

Am plâns toată noaptea înainte să iau decizia. M-am simțit ca un trădător. Dar când l-am dus la azilul din marginea orașului, tata m-a privit cu ochii mari și goi. — Aici mă lași? a întrebat încet. Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— E doar pentru o perioadă, tata. Să te faci bine, să fii supravegheat…

— Nu mă mai iei acasă niciodată, nu-i așa?

Nu am avut puterea să-i răspund.

De atunci, fiecare vizită e o tortură. Tata stă pe un scaun lângă fereastră și privește copacii din curte. Nu mă mai întreabă nimic. Uneori nici nu mă recunoaște. Alteori îmi spune: — Să nu te superi pe mine că am fost greu de cap.

Acasă, atmosfera e apăsătoare. Cătălin nu-mi mai răspunde la telefon decât monosilabic. Soția lui, Anca, mi-a spus în față: — Ai făcut ce era mai ușor pentru tine, nu pentru el.

Mă simt izolată în propria familie. Vecinii mă privesc ciudat când mă văd intrând singură în bloc. Odată am auzit-o pe doamna Lungu șoptind: — A dat bătrânul la azil, să scape de el…

Noaptea mă trezesc brusc și mă întreb dacă am făcut ce trebuia. Îmi amintesc copilăria mea cu tata: cum mă ducea la pescuit pe malul Oltului, cum îmi citea povești când eram bolnavă, cum plângea când am plecat la facultate. Acum eu sunt cea care l-a abandonat.

Într-o duminică am mers împreună cu fiica mea, Mara, la azil. Mara are 14 ani și nu prea vorbește cu mine despre asta. În drum spre casă mi-a spus încet:

— Mami… crezi că bunicul e fericit acolo?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum poți explica unui copil că uneori faci rău ca să faci bine? Că uneori dragostea înseamnă să iei decizii imposibile?

Într-o seară, Cătălin a venit neanunțat la mine acasă. Era obosit și avea ochii roșii.

— Irina… poate am fost prea dur cu tine. Dar nu pot să accept că tata își va sfârși zilele printre străini.

— Nici eu nu pot… Dar nu avem altă soluție! Am încercat tot ce s-a putut…

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Poate ar trebui să-l aducem acasă măcar de Crăciun.

Am simțit o speranță mică aprinzându-se în sufletul meu. Poate că nu e totul pierdut. Poate că familia noastră mai poate fi reparată.

Dar până atunci, fiecare seară e o luptă cu mine însămi. Îmi repet că am făcut ce era mai bine pentru tata, dar vocea lui Cătălin și privirea tatei mă urmăresc peste tot.

Oare câți dintre noi nu ajungem aici? Între datorie și iubire, între vinovăție și neputință? Ce ai fi făcut tu în locul meu?