Între două case: Alegerea Amaliei

— Nu mai vreau să vin la tine weekendul ăsta, Victoria. Vocea Amaliei răsună în telefon, tăioasă, cu o maturitate care mă sperie. E doar o adolescentă, dar cuvintele ei mă lovesc ca un pumn în stomac. Mă uit la telefonul din palmă și simt cum mi se strânge inima. Pe fundal, aud râsetele gemenilor mei, Ilinca și Mihai, care se joacă în sufragerie cu tatăl lor, Radu. Mă simt prinsă între două lumi: una pe care am construit-o cu greu și alta pe care o pierd încet, fără să pot face nimic.

Amalia a intrat în viața mea când avea doar șapte ani. Era timidă, cu ochi mari și curioși, mereu ascunsă după fusta tatălui ei, Sorin. Îmi amintesc prima noastră întâlnire: „Bună, Amalia! Eu sunt Victoria.” Ea nu mi-a răspuns, doar s-a uitat la mine lung, de parcă încerca să mă citească. Ani de zile am încercat să-i câștig încrederea. I-am făcut prăjituri, am mers împreună la teatru, i-am citit povești înainte de culcare. Dar mereu a existat un zid între noi.

După divorțul de Sorin, lucrurile s-au complicat. Amalia a rămas cu el, iar eu am plecat din apartamentul nostru mic din Drumul Taberei. M-am mutat la Radu, într-un cartier liniștit din Bucureștii Noi. La început, Amalia venea la mine în fiecare weekend. Îi pregăteam camera ei, îi cumpăram haine noi, îi lăsam bilețele cu „Te iubesc!” pe pernă. Dar pe măsură ce timpul trecea și familia mea creștea, vizitele ei au devenit tot mai rare.

— De ce nu vine Amalia la noi? mă întreabă Ilinca într-o seară, cu ochii mari și sinceri.
— Are treabă la școală, iubita mea, îi răspund, dar știu că nu e adevărul complet.

Adevărul e că Amalia nu se simte acasă aici. Între mine și ea s-a așternut o distanță rece, ca o ceață groasă care nu se mai risipește. Încerc să o sun, dar răspunde rar. Uneori îmi trimite mesaje scurte: „Sunt bine.” „Am mult de învățat.” Alteori nu răspunde deloc.

Într-o seară de vineri, primesc un telefon de la Sorin.
— Victoria, cred că ar trebui să vorbim despre Amalia. Nu mai vrea să vină la tine. Zice că nu se simte parte din familia voastră.
Simt cum mă sufoc. Îmi vine să țip: „Dar am făcut tot ce am putut!” În schimb, spun doar:
— Poate ar trebui să o lăsăm pe ea să decidă unde vrea să stea.

Radu mă privește lung când îi spun decizia mea.
— Ești sigură? Nu crezi că ar trebui să lupți mai mult pentru ea?
— Nu știu dacă mai are rost… Poate că așa e mai bine pentru toți.

În noaptea aceea nu pot dormi. Mă gândesc la toate momentele în care am încercat să fiu mamă pentru Amalia. La serile când îi citeam povești și ea adormea cu capul pe umărul meu. La zilele când mergeam împreună în parc și râdea cu poftă la glumele mele stângace. Unde am greșit? Când s-a rupt totul?

A doua zi îi scriu Amaliei un mesaj lung:
„Dragă Amalia,
Știu că lucrurile nu au fost ușoare pentru tine. Știu că poate nu m-am ridicat mereu la înălțimea așteptărilor tale. Dar vreau să știi că te iubesc și că îți respect alegerea. Dacă vrei să rămâi la tatăl tău, te înțeleg. Ușa mea va fi mereu deschisă pentru tine.”

Nu-mi răspunde imediat. Trec zile întregi în care mă uit obsesiv la telefon. Într-o seară primesc un mesaj scurt: „Mulțumesc.” Atât. Un cuvânt care doare mai tare decât orice reproș.

Viața merge înainte. Ilinca și Mihai cresc repede, iar eu încerc să fiu o mamă bună pentru ei. Dar în sufletul meu rămâne un gol pe care nu-l pot umple. La fiecare aniversare a Amaliei îi trimit un cadou și un mesaj: „La mulți ani! Te iubesc.” Uneori răspunde cu un emoticon, alteori deloc.

Într-o zi mă întâlnesc întâmplător cu mama mea în piață.
— Ce faci, mamă? Pari abătută.
— Mă gândesc la Amalia… Simt că am pierdut-o.
Mama oftează și mă ia de mână.
— Uneori copiii aleg alt drum decât ne-am dori noi. Important e să știe că îi iubești, chiar dacă nu sunt lângă tine.

Seara aceea plâng mult timp după ce toată lumea adoarme. Îmi dau seama că vina pe care o simt nu va dispărea niciodată complet. Poate că nu am fost mama perfectă pentru Amalia. Poate că am greșit lăsând-o să aleagă singură când avea nevoie de mine să lupt pentru ea.

Dar oare ce e mai bine pentru un copil prins între două case? Să-i dai libertatea de a decide sau să lupți până la capăt pentru dragostea lui?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Poate că fiecare familie are propriile răni și propriile moduri de a le vindeca.

Mă întreb adesea: dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi făcut? Ați fi lăsat-o pe Amalia să aleagă sau ați fi luptat până la capăt pentru ea?