Între Două Brațe: Povestea Anei la Răscrucea Vieții

— Ana, trebuie să alegi! Nu poți să-i mulțumești pe amândoi, mi-a spus mama, cu vocea tremurândă, în timp ce îmi aranja voalul în oglinda veche din dormitorul copilăriei mele. Era dimineața nunții mele și, în loc să simt bucurie, aveam inima strânsă ca într-o menghină. Pe cine să las să mă conducă spre altar? Pe tata, cel care mi-a dat viață, dar a lipsit aproape toată copilăria mea? Sau pe Doru, omul care m-a învățat să merg pe bicicletă și mi-a șters lacrimile la fiecare eșec?

Am crescut într-un apartament mic din Pitești, cu mama și Doru. Tata a plecat când aveam șase ani. Îmi amintesc vag o ceartă aprinsă, uși trântite și apoi liniștea aceea apăsătoare care s-a așternut peste casă. Mama plângea nopți la rând, iar eu nu înțelegeam de ce nu mai vine tata să mă ia în brațe. Ani de zile am așteptat să apară la serbări sau la zilele mele de naștere, dar nu a venit niciodată.

Doru a apărut în viața noastră când aveam opt ani. Era blând, avea răbdare cu mine și nu s-a supărat niciodată când îi spuneam „domnul Doru” în loc de „tati”. Îmi aducea ciocolată după școală și mă asculta când îi povesteam despre colegele răutăcioase. Cu timpul, am început să-i spun „tata”, fără să-mi dau seama. El a fost acolo la fiecare pas important: la admiterea la liceu, la bacalaureat, la prima dezamăgire în dragoste.

Dar tata cel adevărat — Mihai — a reapărut brusc în viața mea când aveam douăzeci și trei de ani. M-a căutat pe Facebook și mi-a scris un mesaj lung, plin de regrete. „Ana, știu că am greșit mult față de tine și mama ta. Aș vrea să ne vedem, să încercăm să recuperăm ceva din timpul pierdut.” Am plâns ore întregi înainte să-i răspund. L-am întâlnit într-o cafenea din centru. Era mai bătrân decât mi-l aminteam, cu ochii obosiți și mâinile tremurânde. Mi-a povestit despre boala lui, despre singurătate și despre cât de mult îi lipsesc anii pierduți cu mine.

De atunci, ne-am văzut din când în când. Încerca să fie prezent, dar între noi era mereu o distanță pe care nu reușeam s-o trec. Nu puteam uita anii de absență, dar nici nu puteam ignora faptul că era tatăl meu.

Când am început să organizez nunta cu Vlad, logodnicul meu, toată lumea părea să aibă o părere despre cine ar trebui să mă conducă spre altar. Bunica spunea că „sângele apă nu se face”, iar mama îmi amintea cât a suferit Doru ca să mă crească. Vlad încerca să mă liniștească: „Ana, e ziua ta. Fă cum simți tu.” Dar eu nu știam ce simt.

În seara dinaintea nunții, Doru a venit la mine în cameră. Avea ochii roșii și vocea stinsă.
— Ana, dacă vrei ca Mihai să te conducă… eu o să fiu acolo oricum. Nu vreau să te simți obligată față de mine.
— Dar tu ai fost tata pentru mine…
— Știu. Și asta nu se va schimba niciodată, orice ai decide.

A doua zi dimineață, Mihai a venit cu un buchet de flori albe și un zâmbet timid.
— Ana… nu vreau să-ți stric ziua. Dacă vrei ca Doru să te conducă… eu o să fiu doar un invitat fericit că te vede mireasă.

Am simțit cum mă sufoc între două iubiri diferite: una născută din sânge și alta crescută din răbdare și devotament. Am ieșit pe balconul mic al apartamentului și am privit orașul care mi-a fost martor la toate durerile și bucuriile.

În biserică, toți ochii erau pe mine. Am luat o decizie pe care nu o planificasem: i-am chemat pe amândoi lângă mine. Le-am întins brațele și am spus:
— Vreau ca amândoi să mă conduceți spre altar. Pentru că fără niciunul dintre voi nu aș fi cine sunt azi.

Lacrimi au curs pe obrajii lor — și ai mei — în timp ce pășeam împreună spre un nou început. Oamenii au șoptit, unii au zâmbit cu îngăduință, alții au privit mirați sau chiar dezaprobator. Dar pentru prima dată în viața mea nu mi-a mai păsat de gura lumii.

Acum, privind înapoi la acea zi, mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu răni nevindecate din copilărie? Cât de mult contează sângele față de iubirea construită zi de zi? Poate cineva să ierte cu adevărat absența unui părinte sau rămânem mereu împărțiți între două lumi?