Între dorință și sacrificiu: Povestea mea de mamă singură în România

— Nu poți să faci asta, Ioana! Ce-o să zică lumea? — vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. M-am oprit din spălatul vaselor și am privit-o drept în ochi. Avea sprâncenele încruntate, iar mâinile îi tremurau ușor pe marginea șorțului.

— Mama, lumea nu trăiește viața mea. Eu știu ce simt și ce vreau. Nu mai pot aștepta după un bărbat care să mă salveze sau să-mi dea voie să fiu mamă. Vreau să fiu mamă acum, cu orice preț.

Asta era realitatea mea: la 36 de ani, după un divorț dureros cu Vlad — bărbatul care mi-a promis cerul și pământul, dar care a ales alcoolul și minciunile — mă trezeam singură într-un apartament de două camere din cartierul Titan, cu un job de contabilă la o firmă mică și cu un vis care mă rodea pe dinăuntru: să am copii.

După divorț, am încercat să mă reconstruiesc. Prietenele mă chemau la cafele, la filme, la ieșiri în parc. Dar eu simțeam mereu un gol. În fiecare seară, când mă întorceam acasă și vedeam pătuțul gol pe care îl cumpărasem când încă eram cu Vlad, mă apuca plânsul. Știam că timpul nu stă în loc pentru nimeni, iar la fiecare control ginecologic mi se amintea că rezerva ovariană scade.

Am început să citesc pe forumuri despre fertilizare in vitro. Am găsit grupuri de femei ca mine, unele singure, altele cu parteneri absenți sau neimplicați. Am început să strâng bani: am renunțat la vacanțe, la haine noi, am vândut bijuterii moștenite de la bunica. Am făcut ore suplimentare la muncă și am acceptat contabilități „la negru” pentru vecini și rude.

Într-o zi de iarnă, cu zăpada scârțâind sub bocanci, am intrat în clinica privată din București. Mirosea a dezinfectant și a speranță. Doctorul Popescu m-a privit serios peste ochelari:

— Știți că nu e ușor. Și nici ieftin. O procedură costă peste 10.000 de euro. Și nu e garantat că va reuși din prima.

Am dat din cap. Aveam economisiți 52.000 de dolari — toți banii mei, inclusiv un credit mic luat pe numele meu. Am semnat hârtiile cu mâinile tremurânde.

Prima încercare a eșuat. Am plâns o noapte întreagă pe podeaua rece din baie, cu fața în prosop ca să nu mă audă vecinii. Mama mi-a spus că poate e un semn de la Dumnezeu să mă opresc.

— Poate nu ești făcută să fii mamă singură, Ioana…

Dar eu nu puteam renunța. A doua încercare a venit cu injecții zilnice, analize peste analize și drumuri între muncă și clinică. Colegii mă priveau ciudat când ieșeam des la „medic”, iar șefa mi-a spus într-o zi:

— Ioana, dacă ai probleme personale, poate ar trebui să-ți iei concediu medical…

Nu aveam voie să spun adevărul. În România încă se râde de femeile care fac copii „din eprubetă”, mai ales dacă sunt singure.

A treia încercare a fost cu noroc. Când am văzut cele două liniuțe roz pe testul de sarcină, am izbucnit în plâns în mijlocul bucătăriei. Mama s-a uitat la mine lung, apoi m-a îmbrățișat fără să spună nimic.

Sarcina a fost grea: grețuri, insomnii, frici că nu voi avea destui bani pentru tot ce urmează. Dar când l-am ținut pe David în brațe prima dată, am știut că totul a meritat.

Anii au trecut repede. David a crescut frumos, dar dorința de a-i oferi un frate sau o soră nu m-a părăsit niciodată. Am reluat procedurile când el avea patru ani. De data asta era și mai greu: aveam aproape 42 de ani, banii erau mai puțini, iar oboseala mai mare.

Mama era deja bolnavă și nu mă mai putea ajuta prea mult. Vecinii șușoteau când mă vedeau cu burtica mare fără „bărbat”. La grădiniță, educatoarea mi-a spus într-o zi:

— Doamnă Ioana, copiii întreabă mereu unde e tăticul lui David…

Am simțit cum mi se strânge inima. Seara i-am explicat lui David:

— Mami te iubește foarte mult și uneori familiile arată diferit. Noi suntem o familie specială.

A doua sarcină a fost cu complicații: internări dese, riscul de naștere prematură. Am stat nopți întregi în spital privind tavanul alb și rugându-mă să fie totul bine.

Când s-a născut Ana-Maria, am simțit că am câștigat lupta vieții mele. Dar greutățile abia începeau: nopți nedormite, facturi neplătite la timp, lipsa unui sprijin real din partea statului sau a familiei extinse.

Prietenii s-au rărit; unii nu au înțeles niciodată alegerea mea. La fiecare serbare sau ședință cu părinții eram singura mamă fără soț lângă ea. Uneori mă simțeam invizibilă sau judecată.

Dar copiii mei sunt tot universul meu. Când îi văd râzând împreună sau când îmi spun „te iubesc”, știu că am făcut alegerea corectă.

Poate că nu am avut parte de o poveste clasică de familie fericită, dar am construit una din curaj și dragoste pură.

Mă întreb adesea: oare câte femei ca mine mai există în România? Câte dintre ele au curajul să-și urmeze visul chiar dacă societatea le condamnă? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?